Belarus (în belarusă Беларусь, cu alfabet Łacinka: Bielaruś; în rusă Беларусь, transliterat: Belarus; pronunție belarusă: [bʲɛɫ̪äˈrus̪ʲ]; alternativ, în trecut, Bielorusia, din rusă Белоруссия), un nume adesea detestat⁠(d) în Belarus, deși în Rusia este folosit frecvent) oficial Republica Belarus,[a] este o țară fără ieșire la mare din Europa de Est. Se învecinează cu Rusia la este și nord-est, cu Ucraina la sud, cu Polonia la vest, și cu Lituania și Letonia la nord-vest. Belarus ocupă o suprafață de 207.600 km² cu o populație de 9,1 milioane de locuitori. Are o climă hemiboreală⁠(d) și este împărțită administrativ în șase regiuni⁠(d). Minsk este capitala și cel mai mare oraș; el este administrat separat ca oraș cu statut special.

În cea mai mare parte a Evului Mediu, teritoriul Belarusului de astăzi a fost guvernat de orașe-stat independente, ca Principatul Polotsk⁠(d). Pe la 1300 aceste teritorii au intrat în întregime sub dominația Marelui Ducat al Lituaniei și apoi în cea a Uniunii Polono-Lituaniene; această perioadă a ținut 500 de ani până când divizările din 1792–1795 ale Poloniei-Lituaniei au introdus pentru prima oară Belarusul în Imperiul Rus⁠(d). În urma Revoluției Ruse din 1917, diferite state au concurat pentru legitimitate în Războiul Civil, dar în cele din urmă victorioasă a ieșit RSS Bielorusă, care a devenit republică constituantă a Uniunii Sovietice în 1922. După Războiul Polono-Sovietic (1918–1921), Belarus și-a pierdut aproape jumătate din teritoriu în favoarea Poloniei. Mare parte din granițele Belarusului au luat forma actuală în 1939, când teritoriile celei de a Doua Republici Polone i-au fost anexate în urma Pactului Ribbentrop-Molotov și Invaziei Sovietice a Poloniei, realitate consfințită la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial. În timpul acelui conflict, operațiunile militare au devastat Belarusul, care și-a pierdut aproape un sfert din populație și jumătate din resursele economice. În 1945, RSS Bielorusă a devenit membru fondator al Națiunilor Unite, alături de Uniunea Sovietică. Republica a fost locul unei răspândite și diverse mișcări insurgentte antinaziste⁠(d) care a dominat politica până prin anii 1970, care a dus la transformarea Belarusului⁠(d) de la o economie agrariană la una industrială.

Parlamentul republicii a proclamat suveranitatea Belarusului la și, în timpul destrămării Uniunii Sovietice, Belarusul a dobândit independența la . După adoptarea unei noi constituții⁠(d) în 1994, Alexander Lukașenko a fost ales primul președinte al Belarusului în primele și singurele alegeri libere⁠(d) de după independență. El este președinte de atunci și conduce un guvern autoritar foarte centralizat. Belarusul ocupă locurile din urmă⁠(d) ale indicilor internaționali ai libertății presei⁠(d) și drepturilor cetățenești⁠(d). A continuat mai multe politici din epoca sovietică, cum ar fi proprietatea de stat⁠(d) în multe sectoare ale economiei. În 2000, Belarus și Rusia au semnat un tratat de cooperare sporită, formând Uniunea Statală.

Țara a fost membră a Națiunilor Unite încă de la fondarea acestora și a aderat la CSI, OTSC, la UEEA, la OSCE, și la Mișcarea de Nealiniere. Nu are nicio aspirație de aderare la Uniunea Europeană, menținând în schimb o relație bilaterală cu blocul⁠(d), și participă și la Inițiativa de la Baku⁠(d). Belarus este una din cele trei țări europene (alături de Rusia și Kosovo) care nu este membră a Consiliului Europei; a încercat să adere în 1993 dar a fost refuzată din cauza alegerilor trucate și din cauza problemelor mari cu drepturile omului⁠(d) (Belarus este singura țară europeană care continuă să folosească pedeapsa capitală⁠(d)). Relația sa limitată cu Consiliul Europei⁠(d) a fost suspendată după Invazia Rusă a Ucrainei din 2022⁠(d) pentru care și-a pus teritoriul la dispoziția Rusiei în luna aprilie a acelui an.

Denumirea de „Belarus” corespunde literal termenului „Rusia Albă” (Rutenia Albă). Există mai multe presupuneri privind originea numelui „Rutenia Albă”.[4] O teorie etno-religioasă sugerează că numele utilizat pentru descrierea părții din vechile pământuri rutene aflate în granițele Marelui Ducat al Lituaniei care fusese populată predominant de slavii creștinați, spre deosebire de Rutenia Neagră, care era predominant locuită de baltici păgâni.[5] O explicație alternativă a numelui este pe marginea hainelor albe purtate de slavii autohtoni.[4][6] O a treia teorie sugerează că vechile pământuri rutene necucerite de tătari (adică Połack, Vitebsk și Moghilău) fuseseră denumite „albe”. Alte surse susțin că înainte de 1267, pământul necucerit de mongoli era considerat „Rutenia Albă”.[4] În 2008, istoricul Ales Bely și-a prezentat teza de doctorat,[7] care sugera că denumirea de „Rutenia Albă” se referă la zona Republicii Novgorodului cucerită de Cnezatul Moscovei în 1478; în termenii geografiei actuale, aceasta înseamnă estul Belarusului și zonele cucerite prin expansiunea spre vest a Moscovei în timpul Războiului Livonian din secolul al XVII-lea.

Numele de „Rutenia” este uneori substituit cu cel de „Rusia”, și astfel „Rutenia Albă” este denumită uneori „Rusia Albă”. Această confuzie a fost încurajată de regenții moscoviți după căderea Rusiei Kievene. Cnejii moscoviți, începând cu Ivan al IV-lea, s-au considerat succesori de drept ai dinastiei ducale rutene, iar utilizarea numelui de „Rusia” cu referire la toate fostele pământuri rutene (ale slavilor răsăriteni) a devenit o armă politică și casus belli pentru cucerirea tuturor teritoriilor rutene ocupate de Lituania și Polonia.[8] Numele a apărut pentru prima oară în literatura medievală în germană și latină; cronicile lui Jan din Czarnków amintesc de încarcerarea marelui duce lituanian Jogaila și a mamei sale în „Albae Russiae, Poloczk dicto” la 1381.[9] Termenul latinesc Alba Russia a fost utilizat din nou de către Papa Pius al VI-lea pentru a înființa o societate iezuită în 1783. Bula papală oficială afirma: „Approbo Societatem Jesu in Alba Russia degentem, approbo, approbo”.[10] Prima utilizare a termenului de „Rusia Albă” cu referire la Belarus a fost pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, din partea lui Jerome Horsey, un englez cunoscut pentru legăturile strânse cu curtea regală rusă.[11] În secolul al XVII-lea, țarii ruși au folosit denumirea de „Rutenia Albă” pentru a descrie pământurile cucerite de la Marele Ducat al Lituaniei.[12]

Belarus a fost numită oficial de către ruși „Bielorusia” (în rusă Белоруссия; cu ultima parte similară în română, dar nu și în rusă cu termenul „Rusia” – scris Россия) în perioada țaristă, iar țarul rus se autointitula „Țar al tuturor Rusiilor”, întrucât imperiul său era format din toate Rusiile – cea Mare, cea Mică, cea Albă. După Revoluția Bolșevică din 1917, termenul de „Rusia Albă” a provocat confuzie cu forțele militare social-democrate care se opuneau bolșevicilor „roșii”.[13] În perioada RSS Bieloruse, a fost îmbrățișat termenul de „Bielorusia” ca parte a conștiinței naționale. În Belarusul de vest, aflat sub control polonez în perioada interbelică, termenul de „Byelorussia” a fost utilizat cu referire la regiunile orașelor Białystok și Hrodna.[14]

Termenul de „Bielorusia” (numele din alte limbi, inclusiv în română, bazându-se pe forma rusească) a fost utilizat oficial până în 1991, când Sovietul Suprem al RSS Bieloruse a declarat republica independentă cu numele de „Belarus” (Беларусь, în rusă), pentru a reflecta forma corectă în limba autohtonă. Utilizarea temporară a denumirilor RSS Bielorusă și a abrevierilor sale a fost permis între 1991 și 1993.[15] Forțele conservatoare din Belarusul independent nu au susținut schimbarea de nume și s-au opus fără succes includerii sale în propunerea constituțională din 1991.[16]

Oficial, numele complet al țării este „Republica Belarus” (Рэспубліка Беларусь, Республика Беларусь, Respublika Belarus).[15][17] Astfel, numele de „Bielorusia” a fost înlocuit de „Belarus” pe plan internațional, în limbile de circulație mondială,[18] în limba română, dar și parțial în rusă (deși numele tradițional încă persistă); similar, adjectivul „bielorus” a fost înlocuit cu „belarus”[19] (deși în rusă nu a apărut un alt adjectiv). „Bielorus” este mai apropiat de termenul rusesc inițial bielaruski.[18] Intelectualii belaruși din anii staliniști au încercat să schimbe numele din „Bielorusia” spre o formă de „Krivia” din cauza presupusei legături cu Rusia.[20] Unii naționaliști s-au opus numelui din același motiv.[21] Unele state preferă însă să folosească în continuare denumirea tradițională, istorică, în limba națională. Astfel, în Suedia, deși o petiție a fost depusă de cetățeni beloruși pentru modificarea numelui din „Vitryssland” în „Belarus”,[22] denumirea oficială continuă să fie cea de „Vitryssland” (în traducere „Rusia Albă”).[23] În Franța, deși denumirea oficială în limba franceză la ONU este „République de Bélarus” (traducere propusă de guvernul belarus), la recomandarea mai multor instituții franceze între care Academia Franceză și Ministerul de Externe, continuă să fie folosit numele de „Biélorussie”.[24] Mai multe ziare populare publicate pe plan local păstrează însă numele vechi al țării în limba rusă, ca de exemplu Komsomolskaia Pravda v Bielorussii⁠(d), varianta locală a unui popular ziar rusesc. Cei ce doresc reunificarea Belarusului cu Rusia continuă să utilizeze și ei termenul de „Bielorusia”.[21]

În regiune, au fost descoperite atât rămășițe de homo erectus cât și de Neanderthalieni. Între anii 5000 și 2000 î.e.n., au predominat culturile Bandkerimik. Pe lângă acestea, în Belarus și în parți din Ucraina, s-au găsit urme din cultura Nipru-Doneț.[25] Cimerienii și ale triburi de păstori locuiau zona prin 1000 î.e.n., iar înainte de 500 e.n., slavii se stabiliseră aici, fiind înconjurați de sciți. Diferite triburi barbare asiatice, huni și avari au migrat pe aici în preajma anilor 400–600 e.n., dar nu au dislocat elementul slav.[26]

Timbru cu Crucea Sfintei Eufrosina din 1992

Regiunea ce astăzi formează Belarusul a fost populată de triburi slave în secolul al VI-lea. Odată cu trecerea timpului, slavii i-au asimilat pe sciții, sarmații, cimerienii și balticii ce locuiau alături de ei. Începând cu secolul 9, slavii au intrat treptat în contact cu varegii, negustori și războinici scandinavi.[27] Deși înfrânți și goniți pentru scurt timp de către localnici, varegilor li s-a cerut ulterior să revină[27] și au ajutat la formarea unei entități statale – denumită astăzi Rusia Kieveană – în schimbul unui tribut. Statul Rusiei Kievene a apărut în 862 fie în apropierea Kievului[28] fie în zona Novgorodului.[28] Cu timpul, poporul vareg a sfârșit prin a fi asimilat de masa slavă. Rădăcina rus’ din endonimul vareg a supraviețuit în numele națiunilor moderne belaruse, ruse și rutene, precum și în numele finlandez și eston pentru Suedia (Ruotsi, respectiv Rootsi).

După moartea liderului kievean Iaroslav I cel Înțelept, statul s-a dezmembrat în principate independente.[29] Aceste principate rutene au fost grav afectate de o invazie mongolă în secolul al XIII-lea, și multe au fost ulterior încorporate în Marele Ducat al Lituaniei.[30] Din principatele anexate de Marele Ducat, nouă erau locuite de strămoși ai belarușilor.[31] În această perioadă, Ducatul s-a implicat în mai multe campanii militare, inclusiv în luptele de partea Poloniei împotriva Cavalerilor Teutoni în bătălia de la Grunwald din 1410; victoria a permis Lituaniei să controleze frontierele nord-vestice ale Europei de Est.[32]

Poziția Marelui Ducat al Lituaniei în Europa de Est până în 1434.
Harta Marelui Ducat al Lituaniei: Belarusul actual este inclus în întregime în granițele sale.

La 2 februarie 1386, Marele Ducat al Lituaniei și Regatul Poloniei au intrat într-o uniune personală prin căsătoria conducătorilor lor.[33] Această unire a pus în mișcare o serie de evenimente ce a dus la formarea Uniunii Polono-Lituaniene, formată în 1569. Rușii, în frunte cu Ivan al III-lea al Moscovei, au început cuceririle militare în 1486 în încercarea de a cuceri pământurile Rusiei Kievene, și anume teritoriile de astăzi ale Belarusului și Ucrainei.[34]

Uniunea dintre Polonia și Lituania a luat sfârșit în 1795 odată cu Împărțirile Poloniei între Imperiul Rus, Prusia și Austria.[35] În această perioadă teritoriile Belarusului au fost cucerite de Imperiul Rus condus de Ecaterina a II-a,[36] care le-a păstrat până la ocuparea lor de către Imperiul German în Primul Război Mondial.[37]

În cursul negocierilor pentru tratatul de la Brest-Litovsk, Belarus și-a declarat independența sub ocupație germană la 25 martie 1918, formând Republica Populară Belarus.[38][39] Imediat după aceea, a izbucnit Războiul Polono-Sovietic, iar Belarusul s-a găsit prins între Polonia și Rusia Sovietică. O parte din Belarus a căzut sub control rusesc și a devenit RSS Bielorusă în 1919. La scurt timp după aceea, ea a fost transformată în Republica Sovietică Socialistă Lituano–Bielorusă. Teritoriile contestate au fost împărțite între Polonia și URSS după încheierea războiului în 1921, iar RSS Bielorusă a devenit membru fondator al URSS în 1922.[38][40] Partea vestică a Belarusului actual a rămas parte a Poloniei.[41][42][43]

În anii 1920, au fost demarate reformele agrare care au culminat cu colectivizarea în Belarusul sovietic. În anii 1930, implementarea planurilor cincinale a dus la accelerarea industrializării. În același timp, în Belarusul de Vest, populația s-a bucurat de libertate economică și socială, iar începând cu 1926 drepturile culturale ale majorității belaruse din regiunea aparținând Poloniei au fost crescute, aceasta bucurându-se de școli în limba belarusă și de utilizarea limbii în administrație.

Fortăreața Brest, monument al celui de al Doilea Război Mondial

În 1939, Germania Nazistă și Uniunea Sovietică au invadat și au ocupat Polonia, aducând începutul celui de al Doilea Război Mondial. Mare parte din Polonia de nord-est, consfințită astfel prin pacea de la Riga cu 20 de ani în urmă, a fost anexată RSS Bieloruse, și formează acum regiunea istorică denumită Belarusul de Vest.[44][45][46][47][48][49] Consiliul Popular Bielorus, sub control sovietic, a preluat teritoriile locuite predominant de etnici belaruși, la 28 octombrie 1939 la Białystok.[49]

Germania Nazistă a invadat apoi Uniunea Sovietică în 1941. Fortăreața Brest, anexată în 1939, a fost supusă unuia dintre cele mai distructive asalturi și apărarea ei în 1941 a rămas în memorie ca act de eroism împotriva agresiunii germane. Statistic, RSS Bielorusă a fost cea mai afectată republică sovietică în timpul războiului și a rămas în mâinile naziștilor până în 1944. În acea perioadă, Germania a distrus 209 din cele 290 de orașe ale republicii, 85 % din industrie, și peste un milion de clădiri.[50] Numărul morților a fost estimat între două și trei milioane (aproape un sfert, până la o treime din populația totală), în vreme ce populația evreiască a fost devastată de Holocaust și nu a mai revenit.[50][51] Populația Belarusului a revenit la nivelul dinainte de război abia în 1971.[51]

După război, Belarus a fost una dintre cele 51 de țări fondatoare ale Cartei Organizației Națiunilor Unite și i s-a permis să aibă un vot adițional în ONU, pe lângă cel al URSS. Reconstrucția postbelică a început imediat după război și RSS Bielorusă a devenit un important centru industrial al vestului Uniunii Sovietice, creând locuri de muncă și atrăgând etnici ruși care au imigrat.[52] Frontierele RSS Bieloruse și ale Poloniei au fost retrasate de-a lungul așa-numitei Linii Curzon.[53]


Iosif Stalin a implementat o politică de sovietizare pentru a izola RSS Bielorusă de influențele occidentale.[51] Această politică a implicat aducerea de ruși și alți alogeni din diverse părți ale Uniunii Sovietice, punându-i în posturi-cheie în cadrul guvernului republicii. Utilizarea oficială a limbii belaruse și alte aspecte culturale au fost limitate de către Moscova. După moartea lui Stalin în 1953, Nikita Hrușciov a continuat politica de hegemonie culturală a predecesorului său, declarând: „cu cât începem cu toții mai repede să vorbim rusește, cu atât mai repede vom construi comunismul.”[51]

În 1986, RSS Bielorusă a fost expusă semnificativ efectelor exploziei centralei termonucleare de la Cernobîl din RSS Ucraineană vecină.[54]

În iunie 1988, arheologul ce avea să devină apoi lider al Partidului Conservator Creștin al Frontului Popular Belarus, Zianon Paźniak⁠(d) a descoperit gropi comune ale victimelor executate între 1937–1941 la Kurapaty⁠(d), lângă Minsk.[54] Unii naționaliști au afirmat că această descoperire este dovadă că guvernul sovietic a încercat distrugerea poporului belarus, determinându-i pe naționaliști să ceară independența.[55]

În martie 1990, au avut loc alegerile pentru Sovietul Suprem al RSS Bieloruse. Deși Frontul Popular Belarus, pro-independență, a obținut doar 10 % din locuri, populația a fost mulțumită de delegații aleși.[56] Belarus s-a declarat stat suveran la 27 iulie 1990, adoptând Declarația de Suveranitate a Republicii Sovietice Socialiste Belaruse. Cu susținerea Partidului Comunist, numele țării a fost schimbat în Republica Belarus la 25 august 1991.[57] Stanislau Šuškevič, președintele Sovietului Suprem al Belarusului, s-a întâlnit cu liderii Boris Elțin al Rusiei și Leonid Kravciuk al Ucrainei la 8 decembrie 1991 în pădurea Białowieża pentru a declara oficial dizolvarea Uniunii Sovietice și formarea Comunității Statelor Independente.[56]

O constituție națională a fost adoptată în martie 1994, și în cadrul ei funcția de șef al guvernului a fost comasată cu cea de președinte al țării. Alegeri prezidențiale în două tururi de scrutin, la (24 iunie și 10 iulie 1994)[58] l-au adus la conducerea țării pe necunoscutul până atunci Aleksandr Lukașenko. El a obținut 45 % din voturi în primul tur și 80 %[56] în al doilea, învingându-l pe Viačaslaǔ Kiebič care a primit 14 % din voturi. Lukașenko a fost reales în 2001, 2006, 2010 și 2015.

Lacul Strusta din regiunea Vițebsk

Belarus se află între paralelele de 51 și 57° latitudine nordică, și între meridianele de 23 și 33° longitudine estică. Este o țară fără ieșire la mare, cu un relief predominant șes, cu mari porțiuni de terenuri mlăștinoase.[59] Conform unei estimări a ONU din 2005, 40 % din teritoriul Belarusului este acoperit cu păduri.[60]

În Belarus există multe ape curgătoare și circa 11.000 de lacuri.[59] Trei mari râuri curg prin țară: Neman, Pripeat și Nipru. Nemanul curge către vest spre Marea Baltică, iar Pripeatul curge spre est către Nipru; Niprul curge spre sud, către Marea Neagră.[61]

Cel mai înalt punct este Dziarjînskaia hara (Dealul Dziarjînsk) cu 345 m, iar punctul cel mai jos se află pe râul Neman la 90 m.[59] Altitudinea medie în Belarus este de 160 m peste nivelul mării.[62] Clima are ierni geroase, cu mediile lunii ianuarie la −6 °C, și cu veri răcoroase și umede, cu o temperatură medie de 18 °C.[63] Media anuală a precipitațiilor în Belarus se cifrează la 550–700 mm.[63] Țara se află în zona tranzițională între clima continentală și clima oceanică.[59]

Cai păscând în regiunea Minsk

Între resursele naturale se numără zăcăminte de turbă, mici cantități de petrol și gaze naturale, granit, dolomit (calcar), marne, gresii, nisipuri, prundiș și argilă.[59] Circa 70 % din radiațiile produse în dezastrul de la Cernobîl ce a avut loc în Ucraina vecină în 1986 au pătruns în teritoriul Belarusului și în 2005 circa o cincime din teritoriul țării (în principal pădurile și zonele agricole din provinciile sud-estice) continuă să fie afectate de radiații.[64] Națiunile Unite și alte agenții au încercat reducerea nivelului de radiații în zonele afectate, în special prin utilizarea absorbanților de cesiu și prin cultivarea de rapiță, cu scopul de a scădea nivelurile de cesiu-137 din sol.[65][66]

Belarus se învecinează cu cinci țări – Letonia la nord, Lituania la nord-vest, Polonia la vest, Rusia la nord și la est, și Ucraina la sud. Frontierele cu Letonia și Lituania au fost delimitate prin tratate semnate în 1995 și 1996, dar Belarusul nu a ratificat imediat un tratat din 1997 ce stabilea frontiera cu Ucraina.[67] Belarus și Lituania au ratificat documentele finale de demarcație în februarie 2007.[68]

Belarusul este o republică prezidențială, guvernată de președinte și de Adunarea Națională. Mandatul președintelui este de cinci ani. Conform constituției din 1994, președintele putea avea doar două mandate, dar această limitare a fost înlăturată în urma reformei constituționale din 2004.[69] Din 1994, Aleksandr Lukașenko este președintele Belarusului. În 1996, Lukașenko a cerut un controversat vot pentru extinderea mandatului președintelui de la cinci la șapte ani, și ca urmare alegerile ce urmau să aibă loc în 1999 au fost amânate până în 2001. Referendumul privind prelungirea mandatului a fost denunțat ca fiind un „fals fantastic” de către șeful Comisiei Electorale Centrale, Viktar Hančar, care a fost demis în timpul campaniei și ulterior a dispărut în 1999, fiind considerat mort.[70] Adunarea Națională este un legislativ bicameral, format din Camera Reprezentanților cu 110 membri și Sfatul Republicii cu 64 de membri.

Piața Victoriei, Minsk

Camera Reprezentanților are datoria de a adopta amendamente constituționale și de a face propuneri în ce privește politica internă și externă. Sfatul Republicii are puterea de a numi diverși oficiali guvernamentali, de a-l pune sub acuzare pe președinte, și de a accepta sau respinge legile adoptate de camera inferioară. Fiecare cameră are drept de veto pe orice lege adoptată de oficialii regionali dacă ea nu respectă constituția.[71]

Guvernul este un Consiliu de Miniștri condus de primul ministru și de cinci vice-prim-miniștri.[72] Membrii acestui consiliu nu sunt în mod obligatoriu membri ai legislativului și sunt numiți de președinte. Ramura judecătorească este reprezentată de Curtea Supremă și de instanțele specializate, cum ar fi Curtea Constituțională, care tratează aspecte legate de dreptul constituțional și de afaceri. Judecătorii tribunalelor naționale sunt numiți de președinte și confirmați de Sfatul Republicii. Pentru cazuri penale, cea mai înaltă instanță de apel este Curtea Supremă. Constituția Belarusului interzice utilizarea tribunalelor extrajudiciare speciale.[71]

Sediul guvernului de la Minsk, cu statuia lui Vladimir Ilici Lenin în față.

Lukașenko a fost oficial reales președinte în 2001⁠(d), în 2006⁠(d), în 2010⁠(d), în 2015⁠(d), în 2020⁠(d) și din nou în 2025⁠(d), dar niciunul dintre aceste scrutine nu este considerat a fi fost corect sau democratic.[73][74][75][76][77][78][79][80][81]

Fostul drapel al Belarusului, utilizat în 1918, apoi în perioada 1943–1944 și ulterior între 1991 și 1995, este folosit pe scară largă ca simbol al opoziției față de guvernul lui Aleksandr Lukașenko.

Nici partidele pro-Lukașenko, ca Partidul Social Sportiv din Belarus⁠(d) și Partidul Republican al Muncii și Dreptății⁠(d), nici partidele de opoziție din Coaliția Poporului 5 Plus⁠(d), ca Partidul BPV⁠(d) și Partidul Civic Unit⁠(d), nu au obținut locuri în parlament la alegerile din 2004⁠(d). Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) a consatat că alegerile nu au fost corecte, deoarece candidaților opoziției li s-a refuzat în mod arbitrar înregistrarea, și pentru că procesul electoral a fost construit pentru a favoriza partidul de la guvernare.[82]

Protestele din Piața Octombrie⁠(d) din Minsk din 2006 după alegerile prezidențiale din acel an⁠(d)

În alegerile prezidențiale din 2006⁠(d), lui Lukașenko i s-au opus Alaksandar Milinkievič⁠(d), care reprezenta o coaliție de partide de opoziție, și Aliaksandr Kazulin⁠(d) din partea social-democraților. Kazulin a fost reținut și bătut de poliție în timpul protestelor de la Adunarea Întregului Popor Belarus⁠(d). Lukașenko a câștigat alegerile cu 80% din voturi; Federația Rusă și CSI a considerat votul deschis și corect[83] în timp ce OSCE și alte organizații l-au declarat incorect.[84]

După alegerile prezidențiale din 2010⁠(d), Lukașenko a fost ales la un al patrulea mandat cu aproape 80% din voturi. Liderul opoziției, Andrei Sannikov⁠(d), a primit mai puțin de 3% din voturi; observatorii independenți au criticat alegerile ca frauduloase. Când protestatarii de opoziție au ieșit în stradă la Minsk, mulți oameni, inclusiv unii candidați prezidențiali, au fost bătuți și arestați de poliție.[85] Mulți dintre candidați, inclusiv Sannikov, au fost condamnați la închisoare sau la arest la domiciliu pe durate de regulă de peste patru ani.[86][87] Șase luni mai târziu, în contextul unei crize economice fără precedent, activiștii au folosit social media pentru a iniția o nouă rundă de proteste caracterizată prin bătut din palme fără niciun cuvânt.[88]

La alegerile legislative din 2012⁠(d), 105 din cei 110 membri aleși în Camera Reprezentanților erau neafiliați vreunui partid politic. Partidul Comunist din Belarus⁠(d) a obținut 3 locuri, iar Partidul Agrarian⁠(d) și RPTS, câte unul.[89] Cei mai mulți nepartizani reprezintă o gamă largă de organizații sociale, cum ar fi colective muncitorești, asociații publice și organizații ale societății civile, similar cu legislativul sovietic.[90]

În alegerile prezidențiale din 2020⁠(d), Lukașenko a câștigat din nou, rezultatele oficiale dându-i 80% din voturi, ceea ce a condus la proteste de masă. Uniunea Europeană și Regatul Unit nu au recunoscut rezultatul și UE a impus sancțiuni.[91]

Graffiti din Gdańsk ilustrându-l pe activistul belarus pentru drepturile omului Ales Bialiatski

Amnesty International,[92] și Human Rights Watch[93] au criticat încălcarea drepturilor omului de către Lukașenko. Indicele Democrației în Belarus este cel mai scăzut din Europa, iar țara este etichetată ca nefiind liberă de către Freedom House,[94] ca „reprimată” în Indicele Libertății Economice⁠(d), iar în Indicele Libertății Presei publicat de Reporteri fără Frontiere în 2022, Belarus se clasează pe locul 153 din 180 de țări.[95] Guvernul belarus este criticat pentru încălcările drepturilor omului și pentru persecuția organizațiilor neguvernamentale, jurnaliștilor, minorităților naționale și politicienilor de opoziție.[92][93] În 2014, Lukașenko a anunțat o lege prin care interzicea muncitorilor agricoli din colhozuri (9% din forța de muncă) să-și părășească locul de muncă fără permisiunea guvernului. Lukașenko însuși a comparat această lege cu legarea de glie a iobagilor.[96][97][98] Belarusul este singura țară europeană care încă folosește pedeapsa capitală, și se știe că a efectuat execuții în 2011.[99] Drepturile LGBTQ din Belarus⁠(d) sunt printre cele mai mici din Europa.[100] În 2023, Lukașenko a promulgat o lege care permite folosirea pedepsei capitale împotriva oficialilor și soldaților condamnați pentru trădare.[101]

Sistemului judiciar îi lipsește independența și este supus interferențelor politice.[102] Practicile corupte, ca mita, sunt frecvente în procesele de achizițiipublice, iar protecția avertizorilor de integritate și un avocat al poporului⁠(d) lipsesc din sistemul anticorupție din Belarus.[103]

Miting împotriva lui Lukașenko la Minsk,

În 2020, Înaltul Comisariat al ONU pentru Drepturile Omului a declarat că a primit rapoarte despre 450 de cazuri documentate de tortură și rele tratamente aplicate persoanelor arestate în timpul protestelor din Belarus din 2020–2021 de după alegerile prezidențiale. Rapoartele vorbeau despre violențe împotriva femeilor și copiilor, inclusiv abuzuri sexuale și viol cu bastoanele de cauciuc.[104] Cel puțin trei deținuți au suferit răni care indică violența sexuală la închisoarea Okrestino⁠(d) din Minsk, sau pe drumul spre ea.[105] Într-un interviu din septembrie 2020, Lukașenko a susținut că deținuții și-au falsificat vânătăile, spunând că „unele din fetele de acolo aveau fundurile vopsite în albastru”.[106]

Pe , autoritățile belaruse au deturnat zborul Ryanair 4978⁠(d) de la Atena la Vilnius pentru a-l reține pe jurnalistul și activistul de opoziție Raman Pratasevič împreună cu prietena lui; ca răspuns, Uniunea Europeană a impus sancțiuni mai stricte asupra Belarusului.[107] Ca răspuns la sancțiuni, Lukașenko a amenințat că va inunda Uniunea Europeană cu migranți și cu droguri,[108] iar în iulie 2021, autoritățile belaruse au lansat războiul hibrid prin trafic de ființe umane organizat de stat la granița cu UE.[109] Autoritățile lituaniene și oficialii europeni Ursula von der Leyen, Josep Borrell au condamnat utilizarea migranților ca armă și au sugerat că Belarusul va fi supus mai multor sancțiuni.[110] În august 2021, oficialii belaruși, în uniforme, cu scuturi și căști, au fost înregistrați de camere la granița cu Lituania⁠(d) împingându-i și îndemnându-i pe migranți să treacă granița în UE.[111] După acordarea de vize umanitare sportivei olimpice Krystsina Tsimanouskaya și soțului ei, Polonia a acuzat Belarusul de organizarea de război hibrid în urma unei creșteri bruște a numărului de migranți ce treceau granița între Belarus și Polonia⁠(d) față de 2020.[112][113] Pe , SUA, UE, Regatul Unit și Canada au impus noi sancțiuni asupra Belarusului.[114]

Președintele Alexander Lukașenko dând mâna cu președintele rus Vladimir Putin, 2015

RSS Bielorusă a fost una din cele două republici sovietice care au aderat la Națiunile Unite ca membri de sine stătători, alături de RSS Ucraineană în 1945.[115] Belarus și Rusia sunt parteneri comerciali și aliați diplomatici apropiați, de la destrămarea Uniunii Sovietice. Belarusul este dependent de Rusia pentru importurile de materii prime și ca piață de export.[116]

Uniunea Statală, o confederație supranațională între Belarus și Rusia, a fost înființată printr-o serie de tratate din 1996–1999 care cereau uniune monetară, drepturi egale, cetățenie unică, și o politică externă și de apărare comună. Asupra viitorului acestei uniuni au început însă să planeze dubii, după ce Belarus a amânat de mai multe ori uniunea monetară, nu s-a stabilit nicio dată pentru un referendum pe tema unei constituții, și s-a ivit o dispută pe tema comerțului cu țiței⁠(d).[116][117] Belarusul a fost membru fondator al Comunității Statelor Independente (CSI).[118] Belarusul are acorduri comerciale cu mai multe state membre ale Uniunii Europene (deși alte state membre impun restricții de călătorie lui Lukașenko și altor oficiali din conducerea țării),[119] între care țările vecine Letonia, Lituania, și Polonia.[120] Sancțiunile de călătorie impuse de Uniunea Europeană au mai fost ridicate în trecut pentru a-i permite lui Lukașenko să participe la întâlniri diplomatice și pentru a încuraja dialogul cu grupările de opoziție.[121]

Liderii Belarusului, Rusiei, Germaniei, Franței, și Ucrainei la summitul Minsk⁠(d), –

Relațiile bilaterale cu Statele Unite sunt tensionate; Statele Unite nu au ambasador la Minsk din 2007 iar Belarus nu are ambasador la Washington din 2008.[122][123] Relațiile diplomatice rămân tensionate, iar în 2004, Congresul SUA a adoptatLegea democrației din Belarus⁠(d), care autoriza finanțarea ONG-urilor belaruse anti-guvern, și a interzis creditarea guvernului Belarusului, cu excepția scopurilor umanitare.[124]

Relațiile cu China⁠(d) sunt apropiate,[125] Lukașenko visitând China de mai multe ori pe durata președinției lui.[126] Belarusul are legături puternice și cu Siria,[127] considerată un partener-cheie în Orientul Mijlociu.[128] Pe lângă CSI, Belarus este membru al Uniunii Economice Eurasiatice (fosta Comunitate Economică Eurasiatică⁠(d)), a Organizației Tratatului de Securitate Colectivă,[120] a Mișcării de Nealiniere din 1998,[129] și a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE). Ca membru OSCE, angajamentele Belarusului sunt supuse monitorizării sub mandatul Comisiei Helsinki.[130] Belarusul este inclus în programul Parteneriatul Estic al Uniunii Europene, parte din Politica Europeană de Vecinătate (PEV), care are ca scop apropierea UE de vecinii săi în termeni economici și geopolitici.[131] Belarusul și-a suspendat însă participarea la programul Parteneriatul Estic la {{Dată 2021|6|28}} după ce UE i-a impus sancțiuni.[132][133]

Forțele Armate ale Belarusului sunt compuse din trei ramuri: Armata, Forțele Aeriene, și personalul general al Ministerului Apărării. General-colonel Leonid Malțev conduce Ministerul Apărării,[134] iar Aleksander Lukașenko (în calitate de șef al statului) este comandant suprem.[135] Forțele Armate s-au înființat în 1992 pe baza unor părți din fosta Armată Sovietică aflate pe teritoriul republicii. Procesul de transformare a forțelor sovietice în Armata Belarusului, încheiat în 1997, a dus la reducerea numărului de soldați cu 30.000 și restructurarea formațiunilor și conducerii.[136]

Mare parte din membrii armatei Belarusului sunt recruți în serviciu obligatoriu, care durează 12 luni pentru absolvenții de învățământ superior și 18 luni pentru restul.[137] Scăderea demografică a populației în segmentul de vârstă a recrutării a crescut importanța soldaților profesioniști, care numărau în 2001 12.000 de persoane.[138] În 2005, circa 1,4 % din PIB-ul Belarusului este dedicat cheltuielilor militare.[139] Belarus nu și-a exprimat dorința de a adera la NATO dar a participat la Programul Parteneriat Individual începând cu 1997,[140] iar Belarusul oferă suport pentru realimentare și utilizare a spațiului aerian pentru misiunea ISAF din Afghanistan.[141] Belarus a început cooperarea cu NATO prin semnarea documentelor de participare la Programul Parteneriat pentru Pace în 1995.[142] Belarusul nu poate însă să adere la NATO deoarece este membră a Organizației Tratatului de Securitate Colectivă. Tensiunile dintre NATO și Belarus au ajuns la un maxim după alegerile prezidențiale din martie 2006.[143]

Belarusul este împărțit în șase regiuni (în belarusă вобласць, voblasć, în rusă область, oblast), denumite fiecare după orașul de reședință.[144] Fiecare regiune are o autoritate legislativă regională, denumită sfat regional (în belarusă абласны Савет Дэпутатаў ablasny Savet Deputataŭ; în rusă областной Совет Депутатов, oblastnoi Sovet Deputatov), ales de locuitorii fiecărei regiuni, precum și o autoritate regională executivă denumită Comitetul Administrativ (în belarusă абласны выканаўчы камітэт, ablasny vykanaŭčy kamitet; în rusă областной исполнительный комитет, oblastnoi ispolnitelnnîi komitet), al cărui președinte este numit de președintele țării.[145] Regiunile sunt împărțite la rândul lor în raioane (în belarusă раён, rajon; în rusă район, raion).[144]

Regiunile Belarusului

Fiecare raion are propria autoritate legislativă, sau sfat raional, (în belarusă раённы Савет Дэпутатаў, rajonny Savet Deputataŭ; în rusă районный Совет Депутатов, raionîi Sovet Deputatov) ales de locuitori, și o autoritate executivă numită de guvern. În 2002, cele șase regiuni erau împărțite în 118 raioane, 102 orașe, și 108 de așezări urbanizate.[146] Orașul Minsk este împărțit în nouă districte și are statut special, fiind capitala țării.[147] El este guvernat de un comitet executiv și a primit chartă de autoguvernare.[148]

Regiuni (cu reședințele lor):

  1. Regiunea Brest (Brest)
  2. Regiunea Gomel (Gomel)
  3. Regiunea Grodno (Grodno)
  4. Regiunea Moghilău (Moghilău)
  5. Regiunea Minsk (Minsk)
  6. Regiunea Vitebsk (Vitebsk)

Teritoriu cu statut special:

  1. Orașul Minsk
Creșterea PIBului Belarusului între 1995 și 2007, plus o estimare pe 2008.
Economia belarusă pe sectoare.
Prezentare grafică a exporturilor Belarusului în 28 de categorii.

Mare parte din economia Belarusului rămâne în continuare controlată de stat[116] și a fost descrisă ca fiind „de tip sovietic”.[149] Astfel, 51,2 % din forța de muncă din țară este angajată în companii de stat, 47,4 % în companii private locale (dintre care doar 5,7 % au capital parțial străin), iar 1,4 % lucrează la companii străine.[150] Țara importă în principal din Rusia, inclusiv petrol.[151][152] Printre cele mai importante produse agricole se numără cartofii și produsele rezultate din creșterea vitelor, inclusiv carne și lapte.[153] În 1994, principalele produse de export ale Belarusului erau mașinile grele (în special tractoare), produse agricole și energie.[154]

Istoric, industria textilă și prelucrarea lemnului au constituit părți semnificative din industrie.[155] La destrămarea URSS în 1991, Belarusul era una dintre cele mai industrializate țări din lume, în termeni de procentaj al producției industriale în PIB, și era cel mai bogat stat membru al CSI.[156] Economic, Belarusul s-a implicat în CSI, Comunitatea Economică Euroasiatică și în Uniunea cu Rusia.

În anii 1990, însă, producția industrială s-a prăbușit din cauza scăderii importurilor, investițiilor și a cererii de produse belaruse din partea partenerilor comerciali.[157] PIB-ul a început să crească abia în 1996;[158] aceasta a coincis cu implementarea subvențiilor de stat.[158] În 2006, PIB-ul ajunsese la 83,1 miliarde de dolari cu paritate a puterii de cumpărare (estimată), sau circa 8.100 de dolari pe cap de locuitori.[153] În 2005, PIB crescuse cu 9,9 %; rata medie a inflației era de 9,5 %.[153]

În 2006, cel mai mare partener comercial al Belarusului era Rusia, cu circa jumătate din tranzacții, al doilea fiind Uniunea Europeană în ansamblul ei, cu circa o treime din volumul total al tranzacțiilor.[159][160] Din cauza neprotejării drepturilor muncitorilor, însă, Belarusul și-a pierdut statutul din cadrul Sistemului Generalizat de Preferințe al UE la 21 iunie 2007, ceea ce a dus la creșterea taxelor vamale la nivelul normal.[160] Belarusul a cerut să devină membru al OMC în 1993.[161]

Reversul bancnotei de 500 de ruble belaruse (BYN), moneda națională

Forța de muncă este formată din peste patru milioane de oameni, între care femeile dețin puțin mai multe slujbe decât bărbații.[162] În 2005, circa un sfert din populație era angajată în industrie.[162] Mulți oameni lucrau și în agricultură, vânzări și educație. Rata șomajului, conform statisticilor guvernamentale, era de 1,5 % în 2005.[162] Existau 679.000 de belaruși șomeri, dintre care două treimi erau femei.[162] Rata șomajului a scăzut după 2003, când rata totală a șomajului a fost cea mai mare de la începutul înregistrărilor din 1995.[162]

Moneda Belarusului este rubla belarusă (BYN). Ea a fost introdusă în mai 1992, în locul rublei sovietice. Rubla a fost denominată în 2016.[163] În contextul Uniunii Statele Rusia-Belarus, ambele țări au discutat utilizarea unei monede unice după modelul euro. Aceasta a dus la propunerea ca rubla belarusă să fie desființată și înlocuită cu rubla rusească (RUB), începând cu 1 ianuarie 2008. În august 2007, Banca Națională a Republicii Belarus nu a mai ținut cursul de schimb fix cu rubla rusească.[164] Sistemul bancar al Belarusul constă din treizeci de bănci de stat și una privatizată.[165] La 23 mai 2011, rubla belarusă s-a depreciat cu 56 % față de dolar. Deprecierea aceasta a fost și mai abruptă pe piața neagră, iar colapsul financiar părea iminent, cetățenii cumpărând masiv dolari, euro, bunuri de utilizare îndelungată și alimente conservate.[166] La 1 iunie 2011, Belarusul a cerut un pachet economic de salvare de la Fondul Monetar Internațional.[167][168]

Conform recensământului din 2019, populația era de 9,41 milioane de locuitori,[169] etnicii belaruși constituind 84,9% din populația totală a Belarusului.[169] Printre minorități se numără: rușii (7,5%), polonezii (3,1%), și ucrainenii (1,7%).[169] Belarusul are o densitate a populației de circa 50 de locuitori pe kilometru pătrat; 70% din populația totală este concentrată în zone urbane.[170] Minsk, capitala și cel mai mare oraș al țării, avea în 2015 1.937.900 de locuitori.[171] Homjel, cu 481.000 era al doilea. Alte orașe mari sunt Mahilou (365.100), Vicebsk (342.400), Hrodna (314.800) și Brest (298.300).[172]

Ca și multe alte țări din Europa de Est, Belarusul are creștere demografică negativă și creștere naturală negativă. În 2007, populația Belarusului scăzuse cu 0,41% și rata de fertilitate era de 1,22,[173] mult sub rata de înlocuire. Rata de migrație era însă de 0,38 la mia de locuitori, ceea ce indică o imigrație puțin mai mare decât emigrația. În 2015, 69,9% din populația Belarusului avea vârste între 14 și 64 de ani; 15,5% sub 14, și 14,6% de 65 de ani sau mai mult. Populația este în îmbătrânire; vârsta mediană, aflată la 30–34 de ani este estimată să crească la 60–64 de ani până în 2050.[174] În Belarus există aproximativ 0,87 bărbați la o femeie.[173] Speranța de viață medie este de 72,15 ani (66,53 ani pentru bărbați și 78,1 ani pentru femei).[173] Peste 99% din belarușii de cel puțin 15 ani sunt alfabetizați.[173]

Catedrala Sfânta Sofia din Poloțk
Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Pinsk

Aproximativ 80% din locuitori aparțin Bisericii Ortodoxe. Credincioșii catolici sunt răspândiți mai ales în vest, existând și diferite culte protestante (datând în special din timpul ocupației Suediei protestante).[175] Alte minorități practică iudaismul și alte religii. Mulți Belaruși au trecut la Biserica Ortodoxă Rusă după anexarea de către Rusia a zonelor belaruse din Uniunea Polono-Lituaniană. Ca urmare, Biserica Ortodoxă Rusă este principala organizație religioasă ca număr de aderenți.

Minoritatea romano-catolică din Belarus, care constituie circa 15 % din populație[121] și este concentrată în vestul țării, în special în zona orașului Hrodna, este formată atât din belaruși, cât și din membrii minorităților poloneză și lituaniană.[176] Într-o declarație dată mass-media în ce privește legăturile între Belarusian și Vatican, președintele Lukașenko a afirmat că ortodocșii și catolicii sunt „principalele două confesiuni din țara noastră”.[177] Circa un procent aparțin Bisericii Greco-Catolice Belaruse.[176]

Belarusul a fost un principal centru al populației evreiești din Europa, 10 % din populație fiind evreiască înaintea celui de al Doilea Război Mondial. Aceasta a fost redusă însă de război, înfometare, deportări, masacre și emigrări, astfel că astăzi ea a rămas doar o mică minoritate, de mai puțin de 1 %.[178] Tătarii lipcani, în număr de peste 15.000, sunt musulmani. Conform articolului 16 al Constituției, Belarusul nu are religie oficială. Deși același articol acordă libertatea religiilor, organizațiile religioase considerate dăunătoare guvernului sau ordinii sociale pot fi interzise.[179]

Francysk Skaryna⁠(d), care a dezvoltat limba belarusă, unul dintre primii care a tipărit texte scrise cu alfabetul chirilic.

Literatura belarusă a început cu textele religioase din secolele al XI-lea–al XIII-lea, cum ar fi poeziile din secolul al XII-lea ale lui Chiril din Turaŭ.[180] Până în secolul al XVI-lea, Francysk Skaryna⁠(d) din Poloțk a tradus Biblia în belarusă. Această traducere a fost publicată la Praga și la Vilnius în anii 1517 și 1525, ea devenind prima carte tipărită în Belarus și chiar în toată Europa de Est.[181] Era modernă a literaturii belaruse a început la sfârșitul secolului al XIX-lea; un scriitor proeminent a fost Janka Kupała. Mulți scriitori belaruși ai vremii, cum ar fi Uładzimir Žyłka⁠(d), Kazimir Svajak, Yakub Kolas, Źmitrok Biadula și Maksim Haretski⁠(d), au scris pentru Naša Niva⁠(d), un ziar de limbă belarusă publicat la Vilnius.

După ce Belarusul a fost incorporat în Uniunea Sovietică, guvernul sovietic a preluat controlul asupra chestiunilor culturale ale republicii. La început, a fost urmată o politică de „bielorusizare” în nou-formata (RSS Bielorusă). Această politică a fost inversată în anii 1930, iar majoritatea intelectualilor belaruși și a naționaliștilor au fost exilați sau uciși în epurările staliniste.[182] Libera dezvoltare a literaturii belaruse a avut loc doar în teritoriul deținut de Polonia până la ocupația sovietică din 1939.[181] Mai mulți poeți și scriitori au plecat în exil după ocuparea nazistă a Belarusului și s-au întors abia în anii 1960.[181] Ultima mare revigorare a literaturii belaruse a avut loc în anii 1960, cu romanele publicate de Vasil Bykaŭ și Uładzimir Karatkievič.

Scriitorul Vincent Dunin-Marcinkievič⁠(d).

Cei mai cunoscuți scriitori moderni sunt Svetlana Alexievici, Vladimir Nyaklyaev, Lyudmila Rublevskaya, Oleg Grushecki.

Stanisław Moniuszko

În secolul al XIX-lea, compozitorul polonez Stanisław Moniuszko a compus opere și bucăți de muzică de cameră pe când locuia în Minsk. În timpul șederii sale, a colaborat cu poetul belarus Vincent Dunin-Marcinkievič⁠(d) pentru a crea opera Sielanka (Țăranca). La sfârșitul secolului al XIX-lea, marile orașe belaruse aveau propria operă și propria trupă de balet. Baletul Privighetoarea de M. Kroshner a fost compus în perioada sovietică și a devenit primul balet belarus reprezentat la Teatrul Național Academic de Balet Bolșoi din Minsk.[183]

După al Doilea Război Mondial, muzica s-a concentrat pe greutățile îndurate de poporul belarus și pe cei care au luptat pentru apărarea patriei. În această perioadă, A. Bogatîriov, autorul operei În pădurea virgină Polesye, a servit drept „mentor” al compozitorilor belaruși.[184] Teatrul Național Academic de Balet, din Minsk, a primit Premiul Benois de la Dance⁠(d) în 1996, acordat celei mai bune trupe de balet din lume.[184] Muzica rock a devenit recent din ce în ce mai populară, deși guvernul a încercat să limiteze cantitatea de muzică străină difuzată la radio în favoarea muzicii tradiționale. Din 2004, Belarusul trimite artiști la concursul muzical Eurovision.[185]

Teatrul regional din Gomel

Guvernul Belarusului sponsorizează festivaluri culturale anuale, cum ar fi Bazarul Slavianski din Vicebsk, care scoate la rampă artiști, actori, scriitori și muzicieni belaruși. Mai multe sărbători oficiale, cum ar fi Ziua Independenței, și Ziua Victoriei, atrag mari mulțimi și adesea includ spectacole de artificii și parade militare, în special la Vitebsk și Minsk.[186] Ministerul Culturii finanțează evenimente ce promovează arta și cultura belarusă atât în țară, cât și peste hotare.

Portul tradițional belarus datează din perioada Rusiei Kievene. Din cauza climei reci, hainele au fost făcute în așa fel încât să rețină căldura și erau de regulă făcute din in sau lână. Ele erau decorate cu modele ornamentale influențate din culturile popoarelor vecine: polonez, lituanian, rus, ucrainean, leton, lituanian, și din cele ale altor țări europene. Fiecare regiune din Belarus are modelele sale specifice.[187] Un model ornamental frecvent întâlnit în costumele populare vechi decorează astăzi drapelul Belarusului, adoptat într-un disputat referendum în 1995.[188]

Draniki

Bucătăria belarusă este în principal bazată pe legume, carne (în special de porc) și pâine. Un belarus tipic servește un mic dejun ușor și două mese bogate, cina fiind cea mai mare masă a zilei. În Belarus se consumă pâine de grâu și secară, dar cea de secară este mai des întâlnită, deoarece grâul nu poate fi ușor crescut din cauza condițiilor climatice. Pentru a da dovadă de ospitalitate, gazda prezintă o ofrandă de pâine și sare la întâmpinarea unui oaspete.[189] Băuturile populare din Belarus sunt votcă rusească de grâu și kvas, o băutură obținută din pâine neagră de malț sau din făină de grâu, fermentată. Kvassul poate fi combinat și cu legume tăiate felii pentru a obține o supă rece denumită okroșka.[190]

Belarus a concurat la Jocurile Olimpice de la Jocurile Olimpice de iarnă din 1994 ca națiune independentă. Primind o mare sponsorizare din partea guvernului, hocheiul pe gheață este al doilea sport ca popularitate din țară, după fotbal. Echipa națională de fotbal nu s-a calificat niciodată la un turneu major; cu toate acestea, BATE Borisov a jucat în Liga Campionilor. Echipa națională de hochei a terminat pe locul al patrulea la Jocurile Olimpice de la Salt Lake City din 2002, după o victorie memorabilă asupra Suediei în sferturile de finală și concurează în mod regulat la Campionatele Mondiale, ajungând adesea în sferturile de finală. Numeroși jucători din Belarus sunt prezenți în Liga Kontinentală de Hochei din Eurasia, în special pentru clubul din Belarus HC Dinamo Minsk, iar mai mulți au jucat și în Liga Națională de Hochei din America de Nord. Campionatul Mondial IIHF 2014 a fost găzduit în Belarus, iar Campionatul Mondial IIHF 2021 trebuia să fie găzduit împreună în Letonia și Belarus, dar a fost anulat din cauza protestelor ample și a preocupărilor de securitate. Campionatele europene UEC pe pistă din 2021 la ciclism au fost, de asemenea, anulate, deoarece Belarus nu a fost considerată o gazdă sigură.

Victoria Azarenka, jucătoare de tenis profesionistă și fostă numărul 1 mondial la simplu

Daria Domraceva este o biatlonistă de top ale cărei onoruri includ trei medalii de aur la Jocurile Olimpice de iarnă din 2014.[193] Jucătoarea de tenis Victoria Azarenka a devenit prima bielorusă care a câștigat un titlu de Grand Slam la Australian Open în 2012.[194] Ea a câștigat și medalia de aur la dublu mixt la Jocurile Olimpice de vară din 2012 cu Max Mirnîi, care deține zece Titluri Grand Slam la dublu.

Alți sportivi notabili din Belarus includ ciclistul Vasil Kirîienka, care a câștigat Campionatul Mondial de cronometru pe șosea din 2015 și alergătoarea de mijloc Marina Arzamasova⁠(d), care a câștigat medalia de aur la 800 m la Campionatele Mondiale de atletism din 2015. Andrei Arlovski⁠(d), care s-a născut în Babruisk, RSS Bielorusia, este un actual luptător UFC și fost campion mondial UFC la categoria grea.

Belarus este cunoscut și pentru gimnastele sale puternice. Printre gimnastele remarcabile se numără Inna Zukova, care a câștigat argint la Jocurile Olimpice de la Beijing din 2008, Liubov Ciarkașina, care a câștigat bronzul la Jocurile Olimpice de la Londra din 2012 și Melițina Staniuta, medaliată de bronz la Campionatele Mondiale din 2015. Gruparea gimnaștilor bieloruși la seniori a câștigat bronzul la Jocurile Olimpice de la Londra din 2012.

Sediul televiziunii de stat din Minsk

În 2008, existau 3,718 milioane de linii telefonice, în comparație cu 8,639 milioane de telefoane mobile în Belarus. Majoritatea liniilor telefonice fixe sunt operate de Beltelcom, companie de stat. Circa două treimi din toate serviciile de telefonie rulează pe sisteme digitale, iar media deținerii de telefoane mobile este de circa 9 telefoane la 10 persoane. Existau aproximativ 113.000 de difuzori de Internet în Belarus în 2009, care deserveau aproximativ 3,107 milioane de utilizatori de Internet.[195]

Cel mai mare grup de firme de media din Belarus este Compania Națională de Stat de Radio și Televiziune. Ea operează mai multe posturi de radio și televiziune care difuzează conținut pe plan intern și internațional, fie prin semnale tradiționale, fie prin Internet.[196] Rețeaua de Difuzare de Televiziune este una dintre principalele posturi independente de televiziune din Belarus, în principal difuzând programe refionale, precum și o copie a show-ului The Big Bang Theory intitulată Teoreticienii.[197] Mai multe ziare, tipărite fie în belarusă fie în rusă, oferă informații sau conținut de interes special, pe domenii cum ar fi afacerile, politica și sportul. În 1998, erau mai puțin de 100 de posturi radio în Belarus: 28 AM, 37 FM și 11 pe unde scurte.[195]

Activitatea companiilor media este reglementată prin Legea Presei și a altor Mass Media, adoptată la 13 ianuarie 1995.[198] Aceasta acordă libertate presei, dar articolul 5 interzice calomnierea președintelui Belarusului sau a altor oficiali stipulați în Constituție.[198] Guvernul Belarusului este criticat pentru acțiunea împotriva presei. Ziare cum ar fi Naša Niva⁠(d) și Belaruskaia Delovaia Gazeta au fost luate în vizor de autorități după ce au publicat rapoarte ce critică pe președintele Lukașenko și alți oficiali din guvern.[199][200] OSCE și Freedom House au comentat referitor la pierderea libertății presei în Belarus. În 2009, Freedom House a dat Belarusului un scor de 6,75 (neliber) la libertatea presei. O altă problemă pentru presa belarusă este dispariția nerezolvată a mai multor jurnaliști.[201]

  1. ↑ în belarusă Рэспубліка Беларусь, transliterat: Respublika Byelarus, AFI: [rɛsˈpublʲika bʲɛlaˈrusʲ] ⓘ; rusă Республика Беларусь, transliterat: Respublika Belarus, AFI: [rʲɪsˈpublʲɪkə bʲɪlɐˈrusʲ].
  1. 1 2 3 4 „Belarus” (în germană). Brockhaus Enzyklopädie[*]. . OL 19088695W. Wikidata Q237227. Accesat în . 
  2. ↑ „Белорусы больше не будут переводить стрелки Читать полностью” (în rusă). BelaPAN. Accesat la 27 septembrie 2011.
  3. 1 2 3 4 „World Economic Outlook Database, October 2023 Edition. (Belarus)”. IMF.org. International Monetary Fund. . Accesat în . 
  4. 1 2 3 Zaprudnik 1993, p. 2.
  5. ↑ Аб паходжанні назваў Белая і Чорная Русь (rom. „Despre originile numelor de «Rutenia Albă» și «Rutenia Neagră»”), Язэп Юхо (Iazep Iuho), 1956.
  6. ↑ Minahan 1998, p. 35.
  7. ↑ О защите диссертации Алесем Белым на тему "Локализация хоронима Белая Русь по европейским письменным и картографическим источникам XІІI—середины XVIIІ вв."
  8. ↑ Snyder, Timothy (2004). The Reconstruction of Nations: Poland, Ukraine, Lithuania, Belarus, 1569–1999 [Reconstrucția națiunilor: Polonia, Ucraina, Lituania, Belarus]. Yale University Press. p.24. ISBN 978-0-300-10586-5.
  9. ↑ Vauchez 2001, p. 163.
  10. ↑ de Courson 1879, p. 281.
  11. ↑ Bely, Alies" (). The chronicle of the White Russia: an essay on the history of one geographical name. Minsk, Belarus: Encyclopedix. ISBN 985-6599-12-1. 
  12. ↑ Plokhy 2001, p. 327.
  13. ↑ Richmond 1995, p. 260.
  14. ↑ Ioffe, Grigory (). Understanding Belarus and How Western Foreign Policy Misses the Mark [Să înțelegem cum politica externă a Belarusului și a Occidentului ratează esențialul]. Rowman & Littlefield Publishers, Inc. p. 41. ISBN 0-7425-5558-5. 
  15. 1 2 „Law of the Republic of Belarus – About the name of the Republic of Belarus” [Legislația Republicii Belarus - despre numele Republicii Belarus] (în rusă). Pravo – legile Republicii Belarus. . Accesat în . 
  16. ↑ Ryder 1998, p. 183.
  17. ↑ „Belarus – Government”. The World Factbook. Central Intelligence Agency. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  18. 1 2 Zaprudnik 1993, pp. 4–5.
  19. ↑ „Adjectivul «belarus» apare în DOOM2”. Accesat în . 
  20. ↑ Treadgold 1999, p. 230.
  21. 1 2 Levy, Patricia; Michael Spilling (2009–03) (în engleză). Belarus. New York: Benchmark Books. ISBN 0-7614-3411-9.
  22. ↑ „Swedish government urged to change Belarus" official name”. European Radio for Belarus. . Arhivat din originalul de la . Accesat în . 
  23. ↑ Pagina Sweden abroad - Vitryssland pe situl Ambasadei Suediei la Minsk. Pagina accesata la 9 decembrie 2012.
  24. ↑ Pagina Toponymie. Bélarus ou Biélorussie ? Arhivat în , la Wayback Machine. pe situl Ambasadei Franței la Minsk. Pagină accesată la 9 decembrie 2012.
  25. ↑ Shaw, Ian; Jameson, Robert (). A Dictionary of Archaeology [Dicționar de arheologie] (în engleză). Wiley-Blackwell. pp. 203–204. ISBN 9780631235835. Accesat în . 
  26. ↑ Historical Atlas, Ancient and Classical World, [Atlas istoric al lumii antice și clasice] de John Haywood, 1998
  27. 1 2 Rambaud, Alfred (). Russia. P. F. Collier & Son. pp. 46–48. 
  28. 1 2 Treuttel (). The Foreign Quarterly Review. New York, New York: Jemia Mason. p. 38. 
  29. ↑ Plokhy, Serhii (). The Origins of the Slavic Nations [Originea popoarelor slave] (în engleză). Cambridge University Press. pp. 94–95. ISBN 0-521-86403-8. 
  30. ↑ Robinson, Charles Henry (). The Conversion of Europe [Transformarea Europei] (în engleză). Longmans, Green. pp. 491–492. 
  31. ↑ Zaprudnik 1993, p. 27.
  32. ↑ Lerski, George Jan (). Historical Dictionary of Poland, 966–1945 [Dicționar istoric al Poloniei, 966-1945] (în engleză). Greenwood Press. pp. 181–182. ISBN 0-313-26007-9. 
  33. ↑ Edited by Michael Jones (). The New Cambridge Medieval History (Vol.6) (în engleză). Cambridge University Press. p. 710. ISBN 0-521-36290-3. 
  34. ↑ Nowak, Andrzej (). „The Russo-Polish Historical Confrontation” [Confruntarea istorică ruso-polonă]. Sarmatian Review XVII (în engleză). Rice University⁠(d). Accesat în . 
  35. ↑ Scheuch, E. K. (). Societies, Corporations and the Nation State. BRILL. p. 187. ISBN 90-04-11664-8. 
  36. ↑ Birgerson, Susanne Michele (). After the Breakup of a Multi-Ethnic Empire. Praeger/Greenwood. p. 101. ISBN 0-275-96965-7. 
  37. ↑ Olson, James Stuart (). Ethnohistorical Dictionary of the Russian and Soviet Empires. Greenwood Press. p. 95. ISBN 0-313-27497-5. 
  38. 1 2 (Birgerson 2002:105–106)
  39. ↑ Ioffe, Grigory (). Understanding Belarus and How Western Foreign Policy Misses the Mark. Rowman & Littlefield Publishers, Inc. p. 57. ISBN 0-7425-5558-5. 
  40. ↑ Marples, David (). Belarus: A Denationalized Nation. Routledge. p. 5. ISBN 90-5702-343-1. 
  41. ↑ Sorge, Arndt (). The global and the local: understanding the dialectics of business systems. Oxford University Press. Accesat în . 
  42. ↑ Minahan, James (). Miniature empires: a historical dictionary of the newly independent states. Greenwood Press. Accesat în . 
  43. ↑ Baron, Nick (). Homelands: war, population and statehood in Eastern Europe and Russia, 1918–1924. Wimbledon Publishing Company. Accesat în . 
  44. ↑ Abdelal, Rawi (). National purpose in the world economy: post-Soviet states in comparative perspective. Cornell University Press. Accesat în . 
  45. ↑ Taylor & Francis Group (). Europa World Year, Book1. Europa publications. Accesat în . 
  46. ↑ Клоков В. Я. Великий освободительный поход Красной Армии. (Освобождение Западной Украины и Западной Белоруссии).-Воронеж, 1940.
  47. ↑ Минаев В. Западная Белоруссия и Западная Украина под гнетом панской Польши.—М., 1939.
  48. ↑ Трайнин И.Национальное и социальное освобождение Западной Украины и Западной Белоруссии.—М., 1939.—80 с.
  49. 1 2 Гiсторыя Беларусi. Том пяты.—Мінск, 2006.—с. 449–474
  50. 1 2 Axell, Albert (). Russia's Heroes, 1941–45 [Eroii Rusiei, 1941–45]. Carroll & Graf Publishers. p. 247. ISBN 0-7867-1011-X. 
  51. 1 2 3 4 Fedor, Helen (). „Belarus – Stalin and Russification” [Belarus: studiu de țară]. Belarus: A Country Study (în engleză). Library of Congress. Accesat în . He aimed to expunge Belarus's cultural identity and have Russian culture take its stead. 
  52. ↑ „Belarus History and Culture”. iExplore.com. Arhivat din original la . Accesat în . 
  53. ↑ (Olson 1994:95)
  54. 1 2 Fedor, Helen (). „Belarus- Perestroika” [Belarus: studiu de țară]. Belarus: A Country Study. Library of Congress. Accesat în . 
  55. ↑ (Birgerson 2002:99)
  56. 1 2 3 Fedor, Helen (). „Belarus – Prelude to Independence” [Belarus - preludiul independenței]. Belarus: A Country Study. Library of Congress. Accesat în . 
  57. ↑ Country Studies Belarus – Prelude to Independence. Library of Congress. Accesat la 21 martie 2007.
  58. ↑ „World Factbook: Belarus”. Central Intelligence Agency. . Arhivat din original (TXT) la . Accesat în . 
  59. 1 2 3 4 5 „Belarus – Geography”. The World Factbook. Central Intelligence Agency. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  60. ↑ „Belarus: Window of Opportunity (see Table 15, page 66)” (PDF). ONU. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  61. ↑ Bell, Imogen (). Eastern Europe, Russia and Central Asia 2003. Taylor & Francis. p. 132. ISBN 1-85743-137-5. 
  62. ↑ (Zaprudnik, xix)
  63. 1 2 Fedor, Helen (). „Belarus – Climate”. Belarus: A Country Study. Library of Congress. Accesat în . 
  64. ↑ Rainsford, Sarah (). „Belarus cursed by Chernobyl” [Belarusul blestemat de Cernobîl] (în engleză). BBC News. Accesat în . 
  65. ↑ „The United Nations and Chernobyl – The Republic of Belarus” [Națiunile Unite și Cernobîlul — Republica Belarus]. ONU. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  66. ↑ Smith, Marilyn. „Ecological reservation in Belarus fosters new approaches to soil remediation” [Rezervație ecologică din Belarus aduce o nouă abordare pentru remedierea solului]. International Atomic Energy Agency. Accesat în . 
  67. ↑ „State Border – Delimitation History” [Frontiera de stat — istoria delimitărilor] (în engleză). State Border Committee of the Republic of Belarus. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  68. ↑ „Lithuania's Cooperation with Belarus” [Cooperarea Lituaniei cu Belarusul] (în engleză). Ministerul de externe lituanian. Arhivat din original la . Accesat în . 
  69. ↑ „Profile: Alexander Lukashenko”. BBC News. British Broadcasting Corporation. . Accesat în . 
  70. ↑ Jeffries, Ian (). The countries of the former Soviet Union at the turn of the twenty-first century: the Baltic and European states in transition [Țările fostei Uniuni Sovietice în pragul secolului al XXI-lea: țările baltice și europene în tranziție] (în engleză). Routledge. p. 274. ISBN 041525230X. 
  71. 1 2 „Secțiunea IV: Președintele, Parlamentul, Guvernul, Tribunalele”. Constituția Belarusului. Press Service of the President of the Republic of Belarus. . Arhivat din originalul de la . Accesat în . 
  72. ↑ „Deputy Prime Ministers of the Republic of Belarus” [Vice-prim-ministru al Republicii Belarus] (în engleză). Consiliul de Miniștri al Republicii Belarus. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  73. ↑ Belarus vote 'neither free nor fair' (în engleză),  
  74. ↑ Republic of Belarus Presidential Election 19 March 2006: OSCE/ODIHR Election Observation Mission Report OSCE
  75. ↑ OSCE (). „Statement of Preliminary Findings and Conclusions”. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  76. ↑ Sofie Bedford (). „"The Election Game": Authoritarian Consolidation Processes in Belarus”. Demokratizatsiya: The Journal of Post-Soviet Democratization. 25 (4): 381–305. officially the [EU] sanctions were reduced as a 'reward' for the 2015 presidential elections being peaceful and non-violent, despite the fact that these elections were just as non-democratic as any previous election in Belarus 
  77. ↑ Foreign Affairs; International Trade Canada (). „Standing up for Free and Fair Elections in Belarus”. Government of Canada. Accesat în . 
  78. ↑ Jones, Mark P. (). Herron, Erik S; Pekkanen, Robert J; Shugart, Matthew S, ed. „Presidential and Legislative Elections”. The Oxford Handbook of Electoral Systems (în engleză). doi:10.1093/oxfordhb/9780190258658.001.0001. ISBN 978-0-19-025865-8. Accesat în . unanimous agreement among serious scholars that... Lukashenko's 2015 election occurred within an authoritarian context. 
  79. ↑ Belarus election 'neither free nor fair,' says UN human rights expert Arhivat în , la Wayback Machine., United Nations (13 October 2015).
  80. ↑ „Belarus poll workers describe fraud in Aug. 9 election”. AP. . Accesat în . 
  81. ↑ „Lukashenka vs. democracy: Where is Belarus heading?”. AtlanticCouncil. . Arhivat din original la . However, the vote was marred by allegations of widespread fraud. These suspicions appeared to be confirmed by data from a limited number of polling stations that broke ranks with the government and identified opposition candidate Svyatlana Tsikhanouskaya as the clear winner. 
  82. ↑ „OSCE Report on the October 2004 parliamentary elections”. Organization for Security and Co-operation in Europe. decembrie 2004. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  83. ↑ „Belarus in the aftermath of the Presidential election of 19 March 2006” (PDF). Parliamentary Assembly of the Council of Europe. . Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  84. ↑ „Belarus rally marred by arrests”. BBC News. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  85. ↑ Oliphant, Roland (). „Police guard threatened to rape Belarus Free Theatre director after election protest”. The Daily Telegraph. Londra. Arhivat din original la . Accesat în . 
  86. ↑ https://www.facebook.com/bbcnews (), Belarus opposition leader Andrei Sannikov jailed (în engleză), BBC News 
  87. ↑ „Belarus: 7 presidential candidates face 15 years”. Kyiv Post⁠(d). . Arhivat din original la . Accesat în . 
  88. ↑ Motlagh, Jason (). „Why Belarus' Dictator Is Not Fond of Applause”. Time. Arhivat din original la . Accesat în . 
  89. ↑ Wolfram Nordsieck (). „Belarus”. Parties and Elections in Europe. Accesat în . 
  90. ↑ „Soviet Local Government”. Russia Today Society. Arhivat din original la . Accesat în . 
  91. ↑ „Belarus: EU imposes sanctions as Lukashenko orders police to clear the streets”. Sky News. . 
  92. 1 2 „Human rights by country – Belarus”. Amnesty International. Accesat în . 
  93. 1 2 „Essential Background – Belarus”. Human Rights Watch. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  94. ↑ „Belarus: Country Profile”. Freedom House. . 
  95. ↑ Belarus, Reporters Without Borders, accesat în  
  96. ↑ „Lukashenka promises "serfdom" in villages”. Charter '97. . 
  97. ↑ „Pańszczyzna u Łukaszenki. Prezydent Białorusi chce zakazać kołchoźnikom odchodzić z pracy” [Serfdom under Lukashenko. The President of Belarus wants to ban collective farm workers from leaving their jobs]. Gazeta Wyborcza (în poloneză). . 
  98. ↑ „In chase of upgrade: serfdom for woodworkers?”. Belsat. . Arhivat din original la . 
  99. ↑ „Death sentences and executions in 2011”. . 
  100. ↑ „Rainbow Europe”. ILGA-Europe. . Accesat în . 
  101. ↑ „Belarus approves death penalty for officials convicted of high treason”. Reuters. 
  102. ↑ „2012 Human Rights Reports: Belarus”. The US Department of State. Accesat în . 
  103. ↑ „Snapshot of the Belarus Country Profile”. Business Anti-Corruption Portal. GAN Integrity Solutions. . 
  104. ↑ „UN human rights experts: Belarus must stop torturing protesters and prevent enforced disappearances”. Office of the United Nations High Commissioner for Human Rights. . Accesat în . 
  105. ↑ „Das verprügelte Minsk”. Heinrich-Böll-Stiftung. 
  106. ↑ „Lukashenko blames Americans and drunks for Belarus protests”. MSN. . Accesat în . 
  107. ↑ „EU imposes sanctions on Belarusian economy”. Council of the European Union. . Accesat în . 
  108. ↑ Evans, Joe (). „Belarus dictator threatens to 'flood EU with drugs and migrants'”. The Week⁠(d). Accesat în . 
  109. ↑ Whitmore, Brian (). „Belarus dictator weaponizes illegal migrants against EU”. Atlantic Council⁠(d). Accesat în . 
  110. ↑ Hopkins, Valerie (). „In Lithuania, Migrants Find Themselves Caught in a Geopolitical Battle”. The New York Times. Arhivat din originalAcces gratuit pentru testarea serviciului, necesită altfel abonament la . Accesat în . 
  111. ↑ Beniušis, Vaidotas; Balkūnas, Vidmantas (). „Baltarusijos pareigūnai su skydais blokuoja migrantų grąžinimą: kadrai iš pasienio” [Belarusian officials with shields block the return of migrants: footage from the border]. 15min.lt⁠(d) (în lituaniană). Accesat în . 
  112. ↑ Wądołowska, Agnieszka (). „Poland accuses Belarus of sending migrants over border as "living weapons" in "hybrid war"”. Notes From Poland. Accesat în . 
  113. ↑ „Poland Says Belarus Is Letting Migrants Cross Border In 'Hybrid War' With EU”. RadioFreeEurope/RadioLiberty. . Accesat în . 
  114. ↑ „US, EU, UK and Canada Announce New Belarus Sanctions”. Voice of America. . Accesat în . 
  115. ↑ „UNITED NATIONS MEMBER STATES | Meetings Coverage and Press Releases”. www.un.org. 
  116. 1 2 3 United States Government (). „Background Note: Belarus”. United States State Department. Accesat în . 
  117. ↑ „Russia-Belarus relations: The future of the union state”. 
  118. ↑ Radio Free Europe (). „CIS: Foreign Ministers, Heads Of State Gather In Minsk For Summit”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  119. ↑ „EU imposes Belarus travel ban”. BBC News. . Accesat în . 
  120. 1 2 „Foreign Policy”. Ministry of Foreign Affairs of the Republic of Belarus. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  121. 1 2 „Belarus president visits Vatican”. BBC News. British Broadcasting Corporation. . Accesat în . 
  122. ↑ Gramer, Robbie; Mackinnon, Amy (). „The U.S. Was Set to Send an Ambassador to Belarus. Then Came the Crackdown”. 
  123. ↑ „Modest Advances in US-Belarus Relations”. Jamestown. 
  124. ↑ „Belarus Democracy Act Will Help Cause of Freedom, Bush Says”. USINO. United States State Department. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  125. ↑ „China's Xi promises Belarus $1 billion in loans”. Guardian. London. . Accesat în . 
  126. ↑ Li, Yan; Cheng, Enfu (). „Market Socialism in Belarus: An Alternative to China's Socialist Market Economy”Necesită abonament cu plată. World Review of Political Economy. 11 (4): 438. doi:10.13169/worlrevipoliecon.11.4.0428 Accesibil gratuit. ISSN 2042-8928. 
  127. ↑ „Syria and Belarus agree to promote trade”. BBC News. . Accesat în . 
  128. ↑ „Belarus-Syria report substantial progress in trade and economic relations”. Press Service of the President of the Republic of Belarus. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  129. ↑ Ministry of Foreign Affairs of the RB (). „Membership of the Republic of Belarus in International Organizations”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  130. ↑ „Growth in United Nations membership, 1945–present”. Department of Public Information. United Nations Organization. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  131. ↑ „European Neighbourhood Policy”. European Commission Migration and Home Affairs. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  132. ↑ „EU relations with Belarus”. Council of the EU. Accesat în . 
  133. ↑ „Belarus freezes migrant cooperation deal over EU sanctions”. Deutsche Welle. . Accesat în . 
  134. ↑ „High-ranking Military Officials of the Republic of Belarus”. Ministerul Apărării Republicii Belarus. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  135. ↑ „Section IV:The President, Parliament, Government, the Courts”. Constituția Belarusului. Serviciul de Presă al Președintelui Republicii Belarus. . Arhivat din originalul de la . Accesat în . 
  136. ↑ „Istorie” (în rusă). Ministerul Apărării Republicii Belarus. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  137. ↑ Routledge, IISS⁠(d) Military Balance 2007, pp.158–159
  138. ↑ Bykovsky, Pavel; Vasilevich, Alexander (mai 2001). „Military Development and the Armed Forces of Belarus”. Moscow Defense Brief. Arhivat din original la . Accesat în . 
  139. ↑ „Belarus – Military”. The World Factbook. Central Intelligence Agency. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  140. ↑ „Belarus și NATO”. Ministerul Afacerilor Externe din Republica Belarus. . Arhivat din originalul de la . Accesat în . 
  141. ↑ „North Atlantic Treaty Organization”. The Ministry of Foreign Affairs of the Republic of Belarus. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  142. ↑ „NATO Council adopted individual partnership program with Belarus”. Ministerul Afacerilor Externe din Republica Belarus. . Accesat în . 
  143. ↑ „Nato and Belarus – partnership, past tensions and future possibilities”. Laurie Walker, NATO–Belarus Desk Officer, Political Affairs and Security Policy Division, NATO Headquarters. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  144. 1 2 „Section I: Principles of the Constitutional System”. Constituția Belarusului. Serviciul de Presă al Președintelui Republicii Belarus. . Arhivat din originalul de la . Accesat în . 
  145. ↑ „Section V: Local government and self-government”. Constituția Belarusului. Serviciul de Presă al Președintelui Republicii Belarus. . Arhivat din originalul de la . Accesat în . 
  146. ↑ Carvalho, Fernando Duarte (). Defence Related SME's: Analysis and Description of Current Conditions. IOS Press. p. 32. ISBN 1-58603-408-1. 
  147. ↑ „About Minsk”. Comitetul Executiv al Orașului Minsk. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  148. ↑ „About Minsk”. Comitetul Executiv al Orașului Minsk. Accesat în . 
  149. ↑ „Belarus shuns Moscow amid loan row” [Belarusul întoarce spatele Moscovei în scandalul împrumuturilor]. Al Jazeera English. . Accesat în . Belarus' Soviet-style economy has been propped up in part by cheap Russian gas and oil and Lukashenko has called for his country to reunite with Russia. 
  150. ↑ Ministerul Statisticii și Analizei din Republica Belarus (). „Labour”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  151. ↑ Dr. Kaare Dahl Martinsen (). „The Russian-Belarusian Union and the Near Abroad” (PDF). Norwegian Institute for Defence Studies. NATO. Accesat în . 
  152. ↑ „Russia may cut oil supplies to ally Belarus – Putin”. Reuters. . Accesat în .  [nefuncțională]
  153. 1 2 3 „The World Factbook – Belarus – Economy”. Central Intelligence Agency. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  154. ↑ Biblioteca Congresului SUA (). „Belarus – Exports”. Country Studies. Accesat în . 
  155. ↑ „Economic and Investment Review” (PDF). Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Belarus. . Accesat în . 
  156. ↑ Banca Mondială. "Belarus: Prices, Markets, and Enterprise Reform," pp. 1. Banca Mondială, 1997. ISBN 0-8213-3976-1
  157. ↑ „Belarus – Industry”. Country Studies. Biblioteca Congresului SUA. . Accesat în . 
  158. 1 2 World Bank (). „Belarus – Country Brief 2003”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  159. ↑ Council of Ministers Foreign trade in goods and services in Belarus up by 11.5% in January–October Arhivat în , la Wayback Machine.. Publicat în 2006. Accesat la 6 octombrie 2007.
  160. 1 2 European Union The EU's Relationship With Belarus – Trade (PDF). Publicat în noiembrie 2006. Accesat la 6 octombrie 2007.
  161. ↑ World Trade Organization Accessions – Belarus. Accesat la 6 octombrie 2007.
  162. 1 2 3 4 5 Ministerul de Statistică și Analiză. Statistici ale forței de muncă în Belarus. Publicat în 2005. Accesat la 18 martie 2007.
  163. ↑ Banca Națională a Republicii Belarus La denominarea rublei din Belarus de la 1 iulie 2016. Accesat la 10 iulie 2017.
  164. ↑ Pravda.ru Belarus abandons pegging its currency to Russian ruble [Belarusul abandonează planurile de a-și lega moneda de rubla rusească]. Publicat la 23 august 2007. Accesat la 6 octombrie 2007.
  165. ↑ „Heritage Foundation's Index of Economic Freedom – Belarus”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  166. ↑ YURAS KARMANAU, Associated Press (). „Belarus devaluation spreads panic” [Devalorizarea din Belarus duce la răspândirea panicii]. seattlepi.com. Accesat în .  [nefuncțională]
  167. ↑ With economy in tatters, Belarus appeals to IMF for rescue loan of up to $8 billion [Cu economia în ruine, Belarusul cere FMI un împrumut de salvare în valoare de 8 miliarde de dolari], Washington Post, 1 iunie 2011. Accesat la 2 iunie 2011
  168. ↑ Belarus Appeals To IMF For $8bln Rescue Loan. [Belarusul cere FMI un credit de salvare de 8 mld. $] Radioul Național Public, 2 iunie 2011. Accesat la 2 iunie 2011
  169. 1 2 3 „Национальный состав населения Республики Беларусь”. www.belstat.gov.by. Arhivat din original la . Accesat în . 
  170. ↑ „About Belarus – Population”. United Nations Office in Belarus. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  171. ↑ О демографической ситуации в январе-марте 2015 г. [About demographic situation in January–March 2015] (în rusă). Arhivat din original la . 
  172. ↑ „Largest Cities of Belarus (2007)”. World-gazetteer.com. Arhivat din original la . Accesat în . 
  173. 1 2 3 4 Central Intelligence Agency; National Foreign Assessment Center (). „Belarus § People and Society” (în engleză) (ed. 2007). Washington, D.C.: Central Intelligence Agency. ISSN 0277-1527. LCCN 81641760. OCLC 7390695. Wikidata Q11191. 
  174. ↑ „International Programs: International Data Base”. U.S. Census Bureau. Arhivat din original la . Accesat în . 
  175. ↑ Nationmaster.com
  176. 1 2 Biblioteca Congresului SUA. Studii de țară. Belarus – Religion. Accesat la 9 iulie 2007.
  177. ↑ Belarus, Roman Catholic Church may ink cooperation agreement - President - Belarus News | Belarusian news | Belarus today | news in Belarus | Minsk news | BELTA, news.belta.by 
  178. ↑ Minsk Jewish Campus Jewish Belarus Arhivat în , la Wayback Machine.. Accesat la 9 iulie 2007.
  179. ↑ Webportal al Președintelui Republicii Belarus Secțiunea Întâi din Constituție. Publicat la 1994, amandată în 1996. Accesat la 6 iunie 2007.
  180. ↑ „Old Belarusian Poetry” [Veche poezie belarusă]. Virtual Guide to Belarus. . Accesat în . 
  181. 1 2 3 "Belarus." Encyclopædia Britannica. Britannica.com
  182. ↑ Tereshkovich, Pavel (). „The Belarusian Road to Modernity” [Drumul belarus spre modernitate]. International Journal of Sociology. Belarus:Between the East and the West (I). 31 (3): 78–89. JSTOR 20628625. 
  183. ↑ Zou, Crystal (). „Ballets for Christmas” [Balete de Crăciun]. Shanghai Star. Arhivat din original la . Accesat în . 
  184. 1 2 Virtual Guide to Belarus – Classical Music of Belarus [Muzica clasică a Belarusului]. Accesat la 21 martie 2007.
  185. ↑ National State Teleradiocompany Page on the 2004 Belarusian entry to the Eurovision Song Contest. Publicat în 2004. Accesat la 18 martie 2007.
  186. ↑ „Belarusian National Culture”. Ambasada Republicii Belarus în Statele Unite ale Americii. Arhivat din original la . Accesat în . 
  187. ↑ Virtual Guide to Belarus Belarusian traditional clothing. Accesat la 21 martie 2007.
  188. ↑ Drapelele lumii Belarus – Ornament Arhivat în , la Wayback Machine.. Publicat la 26 noiembrie 2006. Accesat la 21 martie 2007.
  189. ↑ Canadian Citizenship and Immigration – Cultures Profile Project – Eating the Belarusian Way. Publicat în 1998. Accesat la 21 martie 2007.
  190. ↑ University of Nebraska-Lincoln – Institute of Agriculture and National Resources. Situation and Outlook – People and Their Diets Arhivat în , la Wayback Machine.. Publicat în aprilie 2000. Accesat la 21 martie 2007.
  191. ↑ „Belarus – UNESCO World Heritage Centre”. Accesat în . 
  192. ↑ „UNESCO Culture Sector - Intangible Heritage - 2003 Convention :”, Unesco.org, accesat în  
  193. ↑ „"Darya DOMRACHEVA"”. www.olympic.org. 
  194. ↑ „"Queen Victoria takes the throne determined to court further success"”. The Sydney Morning Herald. . 
  195. 1 2 „Belarus”. The World Factbook. Central Intelligence Agency. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  196. ↑ Teleradiocompania Națională de Stat Despre noi Arhivat în , la Wayback Machine.. Accesat la 5 octombrie 2007.
  197. ↑ EW.com
  198. 1 2 Law of the Republic of Belarus Law On Press and Other Mass Media Arhivat în , la Wayback Machine.. Accesat la 5 octombrie 2007.
  199. ↑ Eurozine Independent Belarusian newspaper "Nasha Niva" to close Arhivat în , la Wayback Machine.. Publicat la 19 aprilie 2006.
  200. ↑ „Media Freedom in Belarus” [Libertatea media în Belarus]. 2003 Policy Archive. United States Department of State. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  201. ↑ „Nations in Transit 2009 – Belarus” (PDF). Freedom House. . Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .