Genocidul armean - Wikipedia

Genocidul armean - Wikipedia
Sari la conținut
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la
Genocidul armenilor
Cadavre de armeni: fotografie făcută de către
Biserica Apostolică Armeană
și transmisă lui
Henry Morgenthau
, în 1915, în apropiere de Ankara.
Publicată în 1919 în
Memoriile ambasadorului Morgenthau
, ambasadorul american scria în legendă: „Cei care au căzut pe drum. Scene similare erau fapt divers în toate provinciile armenești, în primăvara și în toamna lui 1915. Moartea în toate formele ei
masacre, foamete, epuizare
îi distrugea pe mare parte din refugiați. Politica turcă era exterminarea sub acoperirea deportării.”
Genocidul armean
(în
armeană
Հայոց ցեղասպանություն
, transliterat:
Haioț țehaspanoւtioւn
, în
turcă
Ermeni Soykırımı
) este un
genocid
comis din aprilie
1915
până în iulie
1916
sau chiar
1923
în care două treimi dintre
armenii
care trăiau pe teritoriul de astăzi al
Turciei
au pierit în urma
deportărilor
, a
foametei
și a
masacrelor
⁠(
de mare amploare. A fost planificat și executat de către partidul de la putere în momentul respectiv, Comitetului Uniunii și Progresului (CUP), mai bine cunoscut sub numele de „
Junii Turci
”, compus în special din
triumviratul de ofițeri
⁠(
Talaat Paşa
Enver Paşa
și
Jemal Paşa
, care conduceau
Imperiul Otoman
implicat în acea dată în
Primul Război Mondial
alături de
Puterile Centrale
. Genocidul a costat viețile a aproximativ un milion două sute de mii de armeni din
Anatolia
și
Armenia de vest
⁠(
Deportările și masacrele au fost pregătite și organizate de la
Constantinopol
, capitala de atunci a Imperiului, și implementate la nivel local de către liderii din diverse districte și provincii. Fiecare birou local era responsabil pentru colectarea armenilor din aria sa administrativă, apoi soldații și jandarmii otomanii escortau convoaiele până în deșert în „
marșurile morții
⁠(
” și comiteau ei înșiși asasinate sau dădeau frâu liber violenței grupurilor de bandiți înarmați, în cea mai mare parte
kurzi
. Mulți criminali, grupați în ceea ce va fi cunoscut sub numele de „
Organizația specială
⁠(
” au fost eliberați de către autorități în acest scop.
Politica de recunoaștere a acestui genocid la nivel mondial este încă subiect de dezbatere și controverse, din cauza
negaționismului genocidului
⁠(
, mai ales în
Turcia
. În octombrie 2015, genocidul era recunoscut de către parlamentele a douăzeci și nouă de țări.
Armenii din Imperiul Otoman la începutul secolului al XX-lea
modificare
modificare sursă
Populația armeană din Imperiul Otoman înainte de 1915
modificare
modificare sursă
Compoziția etnică a Anatoliei, în
1910
Armenii
sunt afișați cu galben.
Situația precedentă genocidului face posibilă în teorie înțelegerea a ceea ce s-a întâmplat și a consecințelor. Cu toate acestea, date demografice asupra populației armenești care trăia în Imperiul Otoman înainte de izbucnirea Primului Război Mondial variază de la sursă la sursă, de exemplu între cea dată de patriarhia armenească din Constantinopol (numere mai mari) și cifrele date de autoritățile otomane oficiale (numere mai mici).
Cele mai multe estimări
⁠(
consideră că trăiau între un milion și jumătate și două milioane și jumătate de armeni în Imperiul otoman înainte de genocid.
Patriarhia armeană a efectuat mai multe recensăminte în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea: trei milioane de armeni conform statisticilor făcute de delegația armenească de la
congresul de la Berlin
1878
), două milioane șase sute șaizeci de mii, potrivit unei statistici mai noi, din 1882. În cele din urmă, sursele patriarhiei armenești dădeau o populație armenească de aproximativ două milioane o sută de mii de oameni în ajunul Primului Război Mondial
. Cum între timp au avut loc
masacrele hamidiene
⁠(
, masacrele din
Cilicia
și mai multe
valuri de emigrare
⁠(
, ceea ce explică cifrele demografice în scădere.
Dacă luăm statisticile oficiale otomane, este de remarcat faptul că recensământul din
anul 1844
duce la aproape două milioane numărul de armeni numai din Turcia Asiatică. Douăzeci de ani mai târziu, în
1867
, guvernul otoman a făcut public numărul de două milioane de armeni în Turcia Asiatică și încă patru sute de mii în Turcia Europeană, până la un total de două milioane patru sute de mii. Apoi se observă că armenii și ponderea lor demografică a devenit o problemă serioasă în timpul negocierilor din
1878
în vederea
tratatului de la San Stefano
și apoi de la congresul de la Berlin: atunci a fost menționată pentru prima oară posibila autonomie a Armeniei. Guvernul otoman prezenta atunci cifre reduse cu aproape jumătate, între un milion o sută șaizeci de mii și un milion trei sute de mii de armeni pe teritoriul otoman. Era intenția guvernului la acea dată să minimizeze importanța acestei minorități, care atrăgea intermitent atenția comunității internaționale și care revendica din ce în ce mai viguros respectarea drepturilor sale așa cum erau ele definite prin tratate și prin constituție; acum, cifrele diferă mult între surse, armenești și otomane. Anterior, logica era diferită: cu cât erau mai mulți armeni, cu atât puteau autoritățile să ceară taxe mai mari în conformitate cu sistemul
milletului
Ca o ultima cifră, revelată de carnetul personal de însemnări al lui
Talaat Paşa
, erau un milion șase sute șaptesprezece mii două sute de armeni în 1914, o cifră mult mai mare decât statisticile oficiale otomane din epocă.
Contextul politic
modificare
modificare sursă
Cele
șase vilayete armenești
din Imperiul Otoman în anul 1900 (cu verde intens); sunt figurate și provinciile armenești ale Imperiului Rus (portocaliu intens) și celelalte provincii țariste în care era prezentă minoritatea armeană.
Emanciparea minorităților în Imperiul Otoman
modificare
modificare sursă
Secolul al XIX-lea se caracterizează printr-o mișcare de emancipare a minorităților din Imperiul Otoman, marcat de
războiul grec de independență
din 1821 la 1830, de la revoltele din Balcani, care au dus la
unirea
Principatelor Române
în 1859, și la independența Muntenegrului, României și Serbiei, și la autonomia Bulgariei în 1878. Aceste mișcări au condus la tratatele de la
San Stefano
și
Berlin
, în 1878, care au pus capăt
Războiului Ruso-Turc din 1877-1878
, care a consacrat independența popoarelor din Balcani, precum și dezmembrarea părții europene a Imperiului Otoman. De asemenea, prin aceste tratate, „
Sublima Poartă
se angajează să realizeze fără întârziere îmbunătățirile și reformele pe care le cer nevoile locale în provinciile locuite de armeni și să le garanteze siguranța în fața
cerchezilor
și kurzilor.”
La sfârșitul secolului al XIX-lea, armenii din
Imperiul Otoman
au devenit conștienți
de inegalitatea drepturilor lor în raport cu alți cetățeni otomani. În urma nepunerii în aplicare a reformelor promise de tratatele de la 1878, s-au format grupări de armeni, de cele mai multe ori revoluționare. Ei denunțau metodele sultanului, cereau punerea în aplicare a reformelor, libertate pentru toți și egalitate între armeni și musulmani.
Partidul Liberal Democrat Armean
⁠(
a fost înființat în
1885
, partidul
Hunceac
⁠(
(„clopotul”), de orientare socialistă, în
1886
(sau
1887
), și Federația Revoluționară Armeană
Dașnak
în
1890
(de orientare relativ pro-independență). Membrii acestor partide readuceau speranța în rândul armenilor din Imperiul Otoman (în principal țărani). În schimb, emanciparea căutată de aceste partide avea să fie unul dintre principalele motive ale Imperiului pentru a-i masacra pe armeni. Răscoale de mică amploare au loc în
vilayete
în care trăiau armenii — în Zeitun, de exemplu — dar represiunea otomană a fost sângeroasă și s-a terminat cu masacre, preludii ale genocidului.
Situația politică turcă
modificare
modificare sursă
Armeni din Constantinopol sărbătorind formarea guvernului
Junilor Turci
, în 1908.
Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, s-a coagulat un grup de adversari ai sultanului
Abdülhamid II
, care a dat naștere
Comitetului Uniunii și Progresului
(CUP), compus din turci naționaliști sau progresiști, „
Junii Turci
”. CUP a primit sprijin de la multe dintre mișcările care reprezentau minoritățile Imperiului, inclusiv de la mișcările de independență sau autonomiste armenești ca
Dașnak
Totuși, această alianță de conveniență avea limitele sale într-o problemă crucială, și anume crearea unui stat armenesc autonom sau independent. Junii Turci au reușit să-l răstoarne pe sultan în
1908
, cu ajutorul mișcărilor minorităților, și au trecut la conducerea Imperiului Otoman. Minoritățile și-au făcut intrarea în parlament, comunitățile fraternizau. Ele au început în curând să ceară independență și au obținut sprijin din partea democrațiilor occidentale.
Cu toate acestea, CUP nu accepta crearea unui stat armean, iar mișcările pentru independență au încetat să-i mai ofere sprijin și au căutat să creeze alte alianțe în regiune, inclusiv cu ajutorul rușilor. Inspirat de
pozitivism
și de
darwinismul social
, CUP a dezvoltat încetul cu încetul o ideologie
naționalistă
turcistă care a cucerit elita otomană, transformată mai departe de o aripă radicală în
panturcism
, reînviind chiar și mitul
panturanismului
⁠(
. Junii turci au impus asimilarea forțată a diferitelor popoare care alcătuiau restul Imperiului, și trecerea treptată de la un sistem imperial, multi-național, multi-etnic și multicultural, la un sistem de
stat național
. Victime ale acestui naționalism și ale panturcismului, armenii, care erau o componentă demografică importantă a Imperiului, au devenit dușmani din interior și un obstacol major pentru unificarea
etnică
a turcilor din
Anatolia
și expansiunea lor în țările de
limbă turcică
din
Asia
centrală, o zonă geografică descrisă de Ternon ca un „
spațiu vital
” al panturcismului.
În acest context, liderii mișcării junilor turci au trecut progresiv de la o abordare politico-legalistă la una naționalistă, militară și violentă. În 1909,
masacrele din Cilicia
⁠(
, în care au fost implicați Junii Turci, aveau să semene și mai multă îndoială cu privire la intențiile acestora față de armeni.
Violențe anterioare genocidului
modificare
modificare sursă
Masacrele hamidiene, 1894-1896
modificare
modificare sursă
Caricatură a sultanului
Abdul-Hamid al II-lea
Masacrele hamidiene
⁠(
, din 1894–1896, au fost preludiul genocidului, prima serie de acte criminale de mare amploare comise împotriva armenilor din Imperiul Otoman. Acestea au avut loc sub domnia sultanului
Abdülhamid II
, cunoscut în
Europa
sub numele de „Sultanul Roșu” sau „Marele Sângerător”, care a ordonat personal
10
masacrele în urma refuzului armenilor din
Sason
⁠(
de a plăti dublu birul între iulie și septembrie 1894. Kurzii, asistați de
hamidié
, regimente de cavalerie kurdă, au venit ca întăriri, au asediat și apoi au masacrat între 18 august și 10 septembrie 1894 populația armeană din Sason,
11
12
declanșând un val de masacre în tot Imperiul Otoman, care a durat până în 1896.
În
Franța
Jean Jaurès
condamna masacrul populației armenești, precum și indiferența guvernului francez, a cărui „tăcere rușinoasă” era condamnată și de
Anatole France
, într-un discurs în Camera Deputaților pe
3 noiembrie 1896
13
Regatul Unit
, care ducea o politică mai activă, a pus mai multă presiune asupra guvernului otoman pentru a asigura punerea în aplicare a articolului 61 din
tratatul de la Berlin
14
iar în octombrie 1895, prim-ministrul,
Lordul Salisbury
, se pronunța în favoarea unei intervenții militare împotriva Imperiului Otoman, în ciuda opoziției Amiralității, care se temea de pierderi grele pentru marina britanică. Ca răspuns la pregătirea militară a englezilor,
Rusia
a pregătit și ea în Crimeea un corp de debarcare, și și-a înarmat flota de la Marea Neagră, ceea ce a pus capăt masacrelor din Armenia, la sfârșitul lunii octombrie 1896.
15
Bilanțul acestui masacru este estimat a fi de aproximativ două sute de mii de morți, sute de mii de refugiați, cincizeci de mii de copii rămași orfani, patruzeci de mii de convertiți cu forța la islam, două mii cinci sute de sate devastate, cinci sute șaizeci și opt de biserici distruse sau transformate în moschei. Magnitudinea masacrelor a fost de așa natură încât trebuie mers înapoi în istoria Imperiului Otoman până la masacrele împotriva aleviților de la începutul secolului al XVI-lea pentru a găsi un precedent comparabil.
16
17
18
Masacrele din Cilicia (Adana), 1909
modificare
modificare sursă
Cadavrele
armenilor masacrați
⁠(
în orașul
Adana
, aprilie 1909.
Celălalt preludiu al Genocidului Armenilor,
masacrele din Cilicia
⁠(
(sau Adana), au început în miercurea de după Paști, la
14 aprilie
1909
și s-au prelungit până la
27 aprilie
1909
. Ele au început la
Adana
, unde aproape treizeci de mii de oameni organizați în cinci până la zece miliții au jefuit și au masacrat metodic casele și magazinele din cartierul armenesc Chabanieh, înainte de a-l incendia cu susținerea tacită a autorităților locale, care au eliberat și au înarmat deținuți de drept comun, pentru ca ei să ia parte la masacre. A doua zi, ele s-au răspândit în zonele rurale ciliciene și în alte orașe: Hadjin,
Sis
, Zeitun,
Alep
Dörtyol
19
Masacrele au încetat pe 17 aprilie, odată cu sosirea marinei franceze, apoi a celor engleză, rusă, germană, americană și italiană. S-au reluat pe 24 aprilie, odată cu sosirea armatei otomane trimise din Constantinopol. Trupele regulate constituționale otomane au participat la masacre.
Stephen Pichon
, ministrul de externe al Republicii Franceze, a adus această acuzație în fața Camerei Deputaților Franței, în timpul ședinței din
17 mai 1909
: „S-a întâmplat, din păcate, că trupele care fuseseră trimise să oprească atentatele, dimpotrivă, au participat la ele. Faptul este exact.”
20
Organizate de mișcarea
Junilor Turci
venită la putere în
1908
, aceste crime au făcut aproape treizeci de mii de victime, dintre care douăzeci de mii numai în
vilayetul Adana
⁠(
21
Pagubele materiale s-au ridicat la mai multe milioane de lire turcești, peste o sută de mii de armeni rămânând fără adăpost și 7903 orfani fiind identificați.
22
Contextul și derularea
modificare
modificare sursă
Armenii în fața Primului Război Mondial
modificare
modificare sursă
1914. Comandanții
unităților de voluntari armeni
⁠(
Khetcho
⁠(
Dro
⁠(
și
Armen Garo
⁠(
La momentul la care
Primul Război Mondial
era pe punctul de a izbucni, armenii erau conștienți de faptul că riscau să fie prinși între
Imperiul Rus
și
Imperiul Otoman
. Încă din vara anului 1914, liderii Junilor Turci cereau armenilor mai de seamă din
Van
și
Erzurum
să organizeze o revoltă a armenilor împotriva rușilor, cerere formulată mai ales la
al optulea congres
⁠(
al
Federației Revoluționare Armene
(FRA). Liderii au refuzat, argumentând că armenii trebuie să lupte cu loialitate pentru statul din care fac parte.
23
La 1 noiembrie 1914, la cererea
Germaniei
, Imperiul Otoman a intrat în
Primul Război Mondial
alături de
Puterile Centrale
Tensiunea a crescut din toamna anului 1914, când secțiunea transcaucaziană a FRA a participat la formarea unităților de
voluntari armeni
⁠(
pentru armata rusă, încălcând concluziile celui de al optulea congres.
24
25
La fel, în octombrie 1914, FRA a pus la punct o rețea de contrabandă cu Rusia pentru înarmarea populației armenești din
Van
26
ceea ce va fi considerat mai târziu de către liderul FRA Hovannès Katchaznuni a fi o „greșeală”.
24
Henry Morgenthau
relatează creșterea progresivă a tensiunii pe la sfârșitul anului 1914: „de-a lungul toamnei și iernii 1914-1915, s-au produs semne ce prevesteau evenimente grave și, în același timp, armenii au exercitat o reținere admirabilă. De ani de zile, politica turcă consta din provocări la revolta creștinilor, care să devină apoi pretext și scuză pentru masacre. Numeroase indicii le spuneau clericilor armeni și liderilor lor politici că turcii vor folosi vechile tactici; de asemenea, îndemnând poporul la calm, recomandându-le să suporte toate jignirile și toate insultele cu răbdare pentru a nu da musulmanilor ocazia pe care o caută: «Și de-ar pârjoli unele din satele noastre, îi sfătuiau ei, nu vă răzbunați, căci distrugerea unui număr mic de cătune e de preferat morții întregii națiuni»”.
25
Soldați armeni pe linia de
apărare a cetății Van
⁠(
în mai 1915.
Armata a III-a Otomană, care s-a avântat fără pregătire logistică în
Transcaucazia
, a fost zdrobită de către armata rusă în ianuarie
1915
, la
Sarikamiș
⁠(
Enver Paşa
i-a acuzat pe armenii din regiune că pactizarea lor cu rușii ar fi provocat înfrângerea de la Sarikamiș,
27
fapt dezmințit de observatorii locali.
25
La 18 aprilie 1915,
60.000
de armeni au fost masacrați în regiunea
Van
, leagăn istoric al poporului armean. Justificarea avansată pentru aceste masacre a fost că este o reacție la
dezertările
armenilor, și mai ales în fața câtorva acte de rezistență localizate. Supraviețuitorii s-au retras în orașul Van și au organizat apărarea acestuia, ceea ce va fi prezentat de către guvern ca o revoluție, versiune contrazisă de toate rapoartele martorilor italieni, germani sau americani (consuli, misionari, profesori etc.) care au explicat că armenii au organizat o apărare a orașului pentru a evita să fie supuși unui masacru.
28
25
Distrugerea populației armenești a fost implementată în două faze succesive: din aprilie 1915 până la jumătatea toamnei lui 1915 în șapte provincii —
vilayete
— estice din
Anatolia
, inclusiv cele patru mai apropiate de frontul rusesc:
Trabzon
⁠(
Erzurum
⁠(
Van
⁠(
Bitlis
⁠(
, și trei mai din interior:
Sivas
⁠(
Harput
⁠(
Diyarbakır
⁠(
— unde trăiau aproape un milion de armeni; apoi, de la sfârșitul anului 1915 până în toamna anului 1916, și în alte provincii ale Imperiului.
Prima fază a genocidului (aprilie-toamna 1915)
modificare
modificare sursă
Circulara 3052 din 24 aprilie 1915
, semnată de ministrul de interne
Talaat Paşa
prin care ordona autorităților militare și administrațiilor din întregul
Imperiu Otoman
să aresteze liderii armeni locali. Este documentul fondator al începutului crimelor în masă, iar data de 24 aprilie 1915 a fost reținută foarte repede ca dată de începere a operațiunilor
În februarie 1915, comitetul central al partidului și cabinetul ministrului de război,
Talaat Paşa
și
Enver
în special, s-au întâlnit în secret cu un plan de distrugere care va fi executat în următoarele luni.
30
A fost prezentat oficial ca o
deplasare a populației
armene — pe care guvernul o acuza de colaborare cu inamicul rus — departe de front. În fapt, deportarea este doar masca ce acoperă o operațiune de anihilare a tuturor armenilor din Imperiu;
31
îndepărtarea de front a mai multor victime, în timpul diferitelor etape ale masacrelor, elimină orice plauzibilitate pentru acuzația de colaborare acestora cu inamicul.
Dezarmarea recruților armeni
modificare
modificare sursă
Prima măsură luată în februarie 1915, a fost dezarmarea soldaților și jandarmilor armeni recrutați în armata otomană, deși
Enver Paşa
, după o inspecție pe frontul din Caucaz, în februarie 1915, declara că „soldații armeni ai armatei otomane și-au îndeplinit cu scrupulozitate toate îndatoririle pe câmpul de luptă, de aceasta pot să dau personal mărturie. Doresc să-mi exprim toată satisfacția și recunoștința poporului armean al cărui perfect devotament față de guvernul imperial otoman este bine cunoscut”. Ei au fost retrogradați la batalioane special create și alocate pentru lucrări și întreținerea drumurilor, și apoi eliminați în grupuri mici în cursul anului 1915, de către jandarmii responsabili de supravegherea lor, sau de
kurzii
chemați pentru întărire.
20
30
Raidul din 24 aprilie 1915
modificare
modificare sursă
Articol principal:
Deportarea intelectualilor armeni pe 24 aprilie 1915
Pe 24 aprilie 1915, ministrul de interne
Talaat Paşa
din guvernul
Junilor Turci
a dat un ordin de arestare a intelectualilor armeni. Operațiunea a început la orele 20
32
la
Constantinopol
, și a fost efectuată de Bedri Bey, șeful poliției din Constantinopol.
33
În noaptea de 24 spre 25 aprilie 1915, între 235 și 270 de intelectuali armeni au fost arestați, în special clerici, medici, redactori, jurnaliști, avocați, profesori, artiști și politicieni, inclusiv membri ai
parlamentului otoman
⁠(
34
35
Un al doilea val de arestări a fost lansat pe 25 aprilie, și a condus la arestarea a 500 până la 600 de armeni.
34
36
În total, se estimează că 2345 de armeni de seamă au fost arestați în câteva zile, înainte de a fi deportați și masacrați în marea lor majoritate în lunile următoare.
37
38
Deportarea în lagăre
modificare
modificare sursă
Hartă reprezentând fluxul de deportări, centre de control, stații, lagăre de concentrare și exterminare, precum și locuri de rezistență a armenilor.
În provinciile răsăritene, operațiunea s-a desfășurat peste tot într-un mod similar. Persoanele de seamă au fost sistematic arestate pe motivele unei presupuse conspirații împotriva guvernului, și în casele lor s-au căutat arme și probe în acest sens. Aceștia au fost apoi torturați pentru a se obține mărturisiri, deportați spre destinații necunoscute, și apoi masacrați în împrejurimi. A fost publicată o notificare de deportare conform căreia întreaga populație (persoane nepotrivite pentru mobilizarea generală) trebuie să fie evacuată în deșerturile din Siria și Mesopotamia în convoaie de femei, copii și persoane în vârstă care părăseau orașul, la intervale regulate, pe jos, cu puține sau fără bagaje, însoțiți de polițiști călare.
39
În total, au fost numărate 306 convoaie de deportați între aprilie și decembrie 1915, cu un total de
1.040.782
de persoane numărate în aceste convoaie.
40
Deportarea populației armene din orașul
Harput
⁠(
de către soldații otomani, aprilie 1915.
Legenda originară a imaginii descrie „sus, opt profesori armeni masacrați de turci”.
Arhiepiscopul
Ignatie Maloyan
, împușcat pe 11 iunie 1915.
Bărbații rămași au fost în mod sistematic masacrați imediat după plecarea convoiului, cele mai frumoase femei și copiii au fost răpiți pentru a fi vânduți ca sclavi, în timp ce restul convoiului era decimat la fiecare etapă a drumului, atât de către jandarmii responsabil de escorta lor, cât și de triburile kurde și de alte miliții recrutate special în acest scop. Doar câteva mii de oameni au supraviețuit acestei deportări.
41
În
vilayetele Bitlis
⁠(
și
Diarbakir
⁠(
, aproape toți armenii au fost uciși pe loc.
42
Constatând masacrele, guvernele aliate au făcut o declarație pe
24 mai 1915
, în care acuzau Turcia de „crime împotriva umanității și civilizației” și se angajau să-i tragă la răspundere pe membrii guvernului otoman precum și pe oricine a participat la crimele în masă.
43
Ca răspuns, la
27 mai 1915
, guvernul otoman a promulgat
legea Tehcir
⁠(
(lege provizorie de deportare) prin care se autoriza deportarea populației armenești în afara Imperiului Otoman, sub pretextul „deplasării populațiilor suspecte de spionaj sau de trădare”. Această lege avea să fie abrogată în mod oficial pe
4 noiembrie 1918
de către parlamentul otoman după război, fiind declarată neconstituțională.
44
A doua fază a genocidului (toamna 1915-toamna 1916)
modificare
modificare sursă
Tabere de armeni refugiați în
Siria
(1915
1916)
La 15 septembrie 1915, ministrul de interne
Talaat Paşa
a trimis o telegramă conducerii partidului
Junilor Turci
din
Alep
: „guvernul a hotărât să distrugă pe toți armenii ce trăiesc în Turcia. Trebuie să punem capăt existenței lor criminale prin orice măsuri. Nu își au locul mustrările de conștiință”; și apoi, într-o a doua telegramă: „Anterior s-a comunicat că guvernul a hotărât exterminarea armenilor din Turcia. Cei care se opun acestui ordin nu mai pot face parte din administrație. Fără distincție față de femei, copii și infirmi, atât de tragice cât pot fi mijloacele de exterminare, fără a asculta sentimentele de conștiință, trebuie să  punem capăt existenței lor”.
Deținuții de drept comun au fost eliberați pentru a ajuta forțele armate otomane în executarea masacrelor. Aceștia aveau să fie grupați într-o entitate militară secretă numită „Organizația Specială”. Înființată în iulie
1914
de către comitetul central al
Comitetului Uniunii și Progresului (CUP)
, în colaborare cu Ministerele de Interne și de Justiție,
45
„Organizația Specială” a fost specializată în exterminarea convoaielor de deportați armeni.
46
Ei au fost instruiți în centrul de la
Çorum
, înainte de a fi trimiși să masacreze
armeni
46
Existența „Organizației Speciale” a fost descoperită în
1919
la procesul
Partidului Unității și Progresului
În restul Imperiului, programul a luat forma unor deportări, efectuate pe calea ferată pentru o parte a călătoriei, familiile rămânând uneori reunite. Convoaiele de deportați — aproximativ
870.000
de oameni
41
— se îndreptau toate spre
Alep
, în
Siria
, unde o Direcție Generală de Instalare a Triburilor și Deportaților îi împărțea în funcție de două axe: pe partea de sud, către
Siria
Liban
și
Palestina
— o parte aveau să supraviețuiască; la est, de-a lungul
Eufratului
, unde au fost improvizate lagăre de concentrare, adevărate lagăre ale morții.
47
Deportații au fost împinși treptat spre
Deir ez-Zor
. Acolo, în iulie 1916, au fost trimiși în deșerturile din Siria și
Mesopotamia
, unde au fost uciși de grupuri mici sau au murit de sete.
48
Ultimele regrupări ale deportaților de-a lungul
căii ferate spre Bagdad
⁠(
la Ras-ul-Ain, la Intilli au fost și ele exterminate în iulie 1916. Au supraviețuit numai o treime din armeni: cei care trăiau în
Constantinopol
și în
Smyrna
, cei care au fugit, armenii din
vilayetul Van
⁠(
, salvați de înaintarea armatei ruse, în total două sute nouăzeci de mii de supraviețuitori.
41
Guvernul otoman s-a angajat într-o campanie de eliminare sistematică a tuturor dovezilor genocidului. Fotografiile convoaielor de deportați au fost interzise, misionarii au fost împiedicați să le aducă supraviețuitorilor hrană, apă, îmbrăcăminte, cenzura oficială a interzis mass-media să menționeze masacrele. S-a stabilit un sistem dual de ordine: ordinele efective erau trimise
criptat
la autoritățile provinciale, în timp ce ordinele false, trimise în clar, negau orice intenție de genocid. Orice angajat care contesta executarea genocidului era mutat, demis din funcție sau chiar împușcat.
49
50
Printre acești funcționari refractari, Hasan Majar Bei, guvernatorul Ankarei până în august 1915, avea să conducă
comisia Majar
⁠(
, care avea să ducă la
curțile marțiale turce din 1919-1920
⁠(
51
Rolul comunității internaționale
modificare
modificare sursă
Numeroși martori, diplomați, misionari occidentali au fost prezenți la locul masacrelor. Aceștia au scris foarte multe note adresate guvernelor occidentale, în care descriau în detaliu procesul de genocid în curs de desfășurare. Aceste note sunt păstrate în arhivele din țările de destinație, în special în
Franța
Regatul Unit
Italia
Germania
Statele Unite ale Americii
și în
arhivele secrete ale Vaticanului
⁠(
. Martorii cei mai notabili au fost
Henry Morgenthau
Armin T. Wegner
⁠(
Johannes Lepsius
⁠(
și
Leslie Davis
⁠(
52
Aliații
modificare
modificare sursă
Refugiați armeni evacuați de Marina Franceză în 1915 la
Musa Dagh
⁠(
și transferați la
Port Said
Refugiați armeni în
Musa Dagh
⁠(
evacuați pe vasul
Guichen
⁠(
al marinei franceze.
Aliații, deja angajați pe frontul european, au asistat de cele mai multe ori neputincioși la masacre. Cu toate acestea, ei au acuzat oficial Turcia de „crime împotriva umanității și civilizației” într-un raport din
24 mai 1915
, și au căzut de acord să-i tragă la răspundere pe toți oficialii care au luat parte la genocid.
53
Această acuzație s-a repetat într-o scrisoare din
7 noiembrie 1916
(de la
Aristide Briand
către
Louis Martin
⁠(
), în care Turcia era acuzată de efectuarea unui „monstruos proiect de exterminare a unei întregi rase”. El scria:
54
„Guvernul Republicii a avut deja grijă să notifice oficial Înalta Poartă că Puterile Aliate îi vor face personal responsabili pe toți membrii Guvernului Otoman, precum și pe agenții acestuia care se vor dovedi a fi implicați în masacre. Când va suna ceasul reparațiilor legitime, nu vor trece în uitare dureroasele dovezi ale Națiunii Armene și, de acord cu aliații săi, va lua măsurile necesare pentru a-i asigura o viață de pace și progres.”
Sunt de semnalat unele intervenții militare aliate specific împotriva genocidului, în special intervenția militară franceză de la
Musa Dagh
⁠(
. În iulie 1915, locuitorii din satele din regiune au ales să reziste împotriva armatei otomane; în ciuda inferiorității numerice și a moralului scăzut, armenii s-au apărat în fața asediului muntelui timp de cincizeci și trei zile.
55
La
12 septembrie 1915
, lipsiți de hrană și muniție, aceștia au fost evacuați de către marina franceză ancorată în largul coastei siriene; peste patru mii de oameni au fost transportați de nava
La Guichen
la
Port Said
, în
Egipt
55
Un alt fapt important este sprijinul dat de Rusia rezistenței din Van, care a început pe 20 aprilie 1915, când trupele otomane au atacat cartierele armenești din oraș. La 28 aprilie, generalul
Nikolai Iudenici
a ordonat armatelor imperiale ruse să-i salveze pe armenii din Van. După cinci săptămâni de lupte grele, trupele ruse din Persia au pătruns în oraș la 18 mai 1915, gonind trupele turcești. Acestea au fost urmate pe 23 și 24 mai de alte forțe aduse din Rusia.
56
Ei au descoperit cadavrele a circa
55.000
de civili armeni masacrați.
25
57
Rolul Germaniei
modificare
modificare sursă
Rolul Germaniei a fost mult timp subevaluat și este încă subiect de controversă.
58
Germania tăcuse deja în timpul
masacrelor hamidiene
⁠(
din 1894
1896. Această poziție a fost considerată o formă de
Realpolitik
, Germania având enorme interese strategice și economice și mulțumindu-se cu o poziție de „neingerință”. Deși guvernul german nu a luat parte în mod activ la masacre, studii recente arată că Germania a fost informată cu privire la planurile de genocid comis de Imperiul Otoman încă din 1912,
59
și a hotărât să nu facă nimic, așa cum avea să confirme Henry Morgenthau despre
Hans Freiherr von Wangernheim
⁠(
, care a declarat că „nu va face nimic pentru armeni”.
60
În mod similar, a ieșit la lumină participarea din unor funcționari și soldați germani staționați în Imperiul Otoman la pregătirea și punerea în aplicare a masacrelor. Din arhivele germane și austriece,
Vahakn Dadrian
⁠(
l-a dat ca exemplu pe generalul
Fritz Bronsart von Schellendorf
⁠(
, vice-șef de stat major otoman, care a semnat ordinele de deportare în care cerea să se ia „măsuri severe” împotriva batalioanelor de muncă armene.
61
Mulți ofițeri germani prezenți în Turcia în 1915 au intrat după război în
Partidul Nazist
, iar unii dintre ei au fost implicați activ în
Holocaust
62
Este cazul lui
Rudolf Höss
, care a condus lagărul de la
Auschwitz
, sau al lui
Konstantin von Neurath
, care a luptat în Armata a IV-a Otomană, și a devenit în 1932
Obergruppenführer
⁠(
în
Waffen-SS
63
64
În schimb, soldații germani nu ascultau de ordinele superiorilor lor și au documentat atrocitățile sau au venit în ajutorul armenilor, cum ar fi sublocotenentul
Armin T. Wegner
⁠(
, infirmier medical militar, care a făcut fotografii clandestine ale masacrelor, înainte de a fi arestat de către comandamentul german pentru că nu a respectat ordinele de cenzură.
65
Vaticanul
modificare
modificare sursă
Vaticanul
a primit primele rapoarte despre masacre în iunie 1915.
66
Papa
Benedict al XV-lea
a intervenit personal în două rânduri la sultanul
Mehmed al V-lea
prin curier, ceea ce n-a făcut decât să agraveze situația generală, în ciuda promisiunilor și unor concesii făcute de turci, cum a fost cruțarea a șaizeci de armeni din Alep.
67
În același timp, Vaticanul a păstrat sistematic toate documentele referitoare la genocid în
arhivele secrete
⁠(
, a căror existență a fost dezvăluită abia în 2011, cu ocazia expoziției
Lux in Arcana
68
Potrivit istoricului
Michael Hesemann
⁠(
, contra-productivitatea acțiunilor Vaticanului în timpul Genocidului Armenilor a fost cauza atitudinii papei
Pius al XII-lea
în timpul celui de
al Doilea Război Mondial
. Vaticanul a rămas tăcut în timpul
Holocaustului
în fața acțiunilor naziștilor, în timp ce în același timp, papa a înmulțit acțiunile ce vizau salvarea a cât mai mulți evrei cu putință. În efect, Pius al XII-lea, care în 1915 era secretar al Congregației pentru Afaceri Extraordinare a Secretariatului de Stat, era informat cu privire la toate implicațiile acțiunilor papei de-a lungul Genocidului Armenilor. Astfel a hotărât el să protesteze deschis în
1942
împotriva naziștilor, temându-se de un efect similar cu cel al protestelor din
1915
66
Masacrarea populațiilor pontică, asiro-chaldeo-siriacă și yazidită
modificare
modificare sursă
Phoceea
⁠(
în flăcări (iunie 1914), cu câțiva ani înaintea
incendiului din Smyrna
Populațiile
aramaice
(asirieni, caldeeni siriaci) și
pontică
au fost și ele grav afectate în această perioadă, fiind în mare parte eliminate de către autoritățile otomane,
69
la fel ca unii
siriaci
și
yazidții
70
Potrivit liderilor comunității de refugiați din Armenia,
500.000
de yezidiți
ar fi pierit în timpul masacrului.
71
În 2007, Asociația Internațională a Experților în Genocid (
International Association of Genocide Scholars
⁠(
) au ajuns la un consens potrivit căruia „campania otomană contra minorităților creștine din Imperiu între 1914 și 1923 constituie un genocid împotriva armenilor, asirienilor și grecilor pontici din Anatolia”. Noțiunile de
genocid al asirienilor
și
genocid al grecilor pontici
sunt, prin urmare, recunoscute de comunitatea istoricilor.
Cei între
500.000
și
750.000
de morți
asirieni care reprezentau aproximativ 70% din populația de asirieni de la acea dată au fost uciși în același
modus operandi
și în aceeași perioadă ca și Genocidul Armean.
72
73
Aproximativ
350.000
de greci pontici
74
au murit în urma masacrelor, foametei și bolilor.
75
Potrivit unui consilier al armatei germane,
Ismail Enver
, ministrul turc al apărării, declarase în 1915, că a vrut să „rezolve problema grecească [...] în același mod în care credea că a rezolvat problema armeană.”
76
Bilanțul masacrelor
modificare
modificare sursă
Numărul de victime
modificare
modificare sursă
„Ei nu vor pieri”: comitetul american pentru sprijinul armenilor din Orientul Apropiat,
Douglas Volk
⁠(
, 1918.
Când, la sfârșitul anului 1916, au făcut bilanțul anihilării armenilor din Turcia, observatorii au constatat că, cu excepția a trei sute de mii de armeni salvați de înaintarea rusă și vreo două sute de mii de locuitori din
Constantinopol
și din
Smyrna
, care erau dificil de eliminat, din cauza prea multor martori prezenți, nu mai persistau nici măcar insule de supraviețuitori:
77
femeile și fetele răpite, dispărute în secret în case turcești, sau reeducate în școlile islamice, cum ar fi cea condusă de apostolul turcismului
Halide Edip Adıvar
; copii adunați în orfelinate; câțiva salvați și ascunși de vecini sau prieteni musulmani; sau, în orașe din centrul orașului, câteva familii au fost cruțate datorită fermității unui
vali
sau a vreunui
caimacam
. Aceste masacre au costat viața unui număr de persoane care variază, în funcție de autori, de la șase sute de mii la un milion și jumătate de oameni,
78
79
adică între o jumătate și două treimi din populația armenească din acel moment.
80
81
O estimare a numărului de victime este dată de
Talaat Paşa
în persoană în jurnalul său personal, dezvăluit în 2005, și poreclit „cartea neagră”. Acolo este estimat numărul de 1 617 200 de armeni în 1914, în comparație cu numai 370 000 după, sau în jurul valorii de 1 247 200 de dispăruți, adică 77% din populația armeană.
Talaat oferă și estimări pe regiuni geografice: 77% din populația din Karesi (Kars), 79% în Niğde, 86% în Kayseri, 93% în Izmit, 94% în Sivas, 95% la Hüdavendigâr (Bursa).
Jafurile și daunele materiale
modificare
modificare sursă
Daune materialele și financiare au fost și ele foarte grele. În plus față de confiscarea bunurilor imobiliare ale armenilor (între care emblematicul palat din Çankaya, reședința prezidențială turcă până în 2014, spoliat de la familia Kasapyan în timpul Genocidului
82
), conturile bancare și polițele de asigurare au fost confiscate.
Guvernul turc a depus în 1916 cinci milioane de livre turcești de aur la
Reichsbank
⁠(
, provenind în mare parte din conturile bancare ale armenilor jefuiți. Lista armenilor ale căror conturi au fost confiscate nu a fost dezvăluită nici până astăzi.
83
Potrivit lui
Henry Morgenthau,
în memoriile sale,
Talaat Paşa
i-a cerut în 1916 lista armenilor care au o asigurare de viață în companii americane pentru ca banii din aceste conturi să fie transferați guvernului otoman, pe motiv că toți sunt morți, fără a lăsa moștenitori. O cerere similară a fost trimisă la toate societățile de asigurare din întreaga lume.
84
Daunele imobiliare au fost și ele semnificative, estimate la 2 500 de biserici, 451 de mănăstiri, și 1 996 de școli distruse sau jefuite.
83
Un raport recent estimează că prejudiciul financiar la valoarea actuală a dolarului american variază de la
41.500.000.000
de dolari la
87.120.217.000
de dolari în perioada 1915-1919, și
49.800.000.000
de dolari la
104.544.260.400 dolari
în perioada 1915
1923.
85
Predarea bunurilor armenilor a permis accentuarea îmbogățirii noii burghezii turce.
86
Exilul supraviețuitorilor
modificare
modificare sursă
Harta
diasporei armene
⁠(
După Genocid, supraviețuitorii armeni s-au împrăștiat pe tot teritoriul Turciei moderne. Sute de mii de oameni s-au refugiat în
Armenia rusă
⁠(
, alții în
Persia
, și o parte care a supraviețuit lagărelor de concentrare din Siria și Mesopotamia au fost relocați în taberele de refugiați de la granița dintre Siria și Turcia. Aproape 200 000 de armeni au fost relocați în Cilicia protejată de trupele franceze
mandatare în Siria
. Dar, în februarie 1920, aceștia au fost atacați de turcii lui
Mustafa Kemal
. Francezii au evacuat orașul
Maraş
, în noaptea de 10 spre
11 februarie 1920
, fără a-i preveni pe locuitorii creștini, care aveau să fie masacrați de turci în dimineața zilei de
11 februarie 1920
87
În total,
30.000
de armeni au fost măcelăriți de turci în timpul abandonului Ciliciei de către armata franceză, din care
12.000
la
Maraş
13.000
de armeni și greci, la Hadjine și în satele din jur, 3000 la Zeitun. Armenii supraviețuitori s-au exilat în Siria, în Liban sau în țările europene.
88
Mii de armeni s-au refugiat și în regiunea
Tunceli
, salvați de șefi de trib ca
Seyid Rıza
⁠(
, și mulți dintre ei s-au convertit și au devenit
kurzi
alaviți
pentru a scăpa de masacre. Conform lui
Mehmet Nuri Dersimi
⁠(
, circa
36.000 de armeni
au fost salvați astfel.
89
90
Acest ajutor dat de alaviți armenilor este unul din motivele care au condus la
masacrul de la Dersim
din
1938
comis de forțele lui
Atatürk
91
Și astăzi, unii urmași de origine armeană încearcă să-și regăsească identitatea pierdută. Se estimează între
100.000
și
200.000
numărul armenilor care au fost salvați în această manieră de familii turce sau kurde.
92
Țări mai îndepărtate au primit și ele un aflux mare de refugiați, cum ar fi Franța,
Statele Unite ale Americii
, sau țările din America Latină (
Uruguay
Brazilia
Argentina
Venezuela
). Armenii din Franța au primit statut de apatrizi, cu mențiunea „întoarcere interzisă” (care a devenit apoi „fără întoarcere posibilă”) scrisă pe documente oficiale;
93
o parte au fost cazați în tabere de refugiați, între care
tabăra Oddo
⁠(
. Puțin câte puțin, armenii refugiați au obținut
pașapoarte Nansen
care le garantau un statut de refugiat recunoscut la nivel internațional. Refugiații politici armeni din
Uniunea Sovietică
, în urma Revoluției Bolșevice, s-au adăugat în decursul următorilor ani la cei din urma genocidului. Diaspora avea să fie consolidată în continuare prin valuri succesive de migrație (în special din Orientul Mijlociu și Caucaz) în urma evenimentelor politice din țările în care erau stabiliți armenii.
În cele din urmă, o parte a armenilor supraviețuitori au rămas pe loc, ascunși în
Turcia
, după masacrele de-a lungul secolului al XX-lea, salvați de Drepți turci, sau dislocați, adoptați și islamizați cu forța. Istoricul Ara Sarafian estimează că între o sută și două sute de mii de armeni au supraviețuit ascunși în
1923
, formând astăzi o comunitate ale cărei estimări variază de la 1 la 3 milioane de oameni mai mult sau mai puțin înrudiți cu câte un supraviețuitor al masacrelor.
94
95
Evenimente ulterioare
modificare
modificare sursă
Judecata și condamnarea celor responsabili
modificare
modificare sursă
Procesul unioniștilor, Constantinopol, 1919
modificare
modificare sursă
Fotografie făcută pe data de 8 aprilie 1919 la procesul unioniștilor.
În
1919
, a avut loc la Constantinopol
procesul unioniștilor
⁠(
, în
fața curții marțiale
turce.
96
Principalii responsabili de genocid au fost condamnați la moarte
în contumacie
⁠(
, întrucât fugiseră din țară în
1918
, după ce au distrus cele mai multe dintre documente compromițătoare. Curtea marțială a stabilit intenția unioniștilor de a-i elimina fizic pe armeni folosindu-se de o organizație specială.
„Imediat după mobilizarea din 21 iulie 1914, Comitetul Central al Partidului Uniunii și Progresului își constituise un Teșkilat-i Mahsuse (numele turcesc al Organizației Speciale) care avea scopuri și compoziție cu totul diferite față de Teșkilat-i Mahsuse-ul deja existent. Prin ordinul miniștrilor de interne și de justiție, chiar acest Teșkilat-i Mahsuse îi accepta pe deținuții de drept comun pe care Teșkilat-i Mahsuse din subordinea Ministerului de Război refuza să-i incorporeze. Odată deținuții eliberați, Partidul, pentru a păcăli opinia publică, a răspândit vestea că infractorii eliberați vor fi folosiți pe front, după care i-a trimis în centrele de pregătire după care au fost folosiție pentru a jefui și distruge convoaiele de deportați armeni.
46
Exilați din Malta, 1920
modificare
modificare sursă
La
2 ianuarie 1919
, amiralul flotei britanice Sir
Somerset Gough-Calthorpe
a cerut
Biroului de Afaceri Externe și al Commonwealth-ului
⁠(
arestarea tuturor celor responsabili de genocidul armean. Aproape 150 de persoane au fost arestate în Constantinopol de către autoritățile britanice și încarcerați la o închisoare din
Malta
, începând cu data de 4 ianuarie până la sfârșitul lunii noiembrie 1919, pentru a fi judecați de un tribunal internațional. Aceștia au fost eliberați treptat în următorii doi ani în cadrul unor schimburi de prizonieri și nu au mai fost judecați din lipsa probelor fizice prezentate în Malta.
97
Lord George Curzon
scria:
97
„Cu cât se va vorbi mai puțin despre acești oameni (turcii eliberați în contextul schimbului) cu atât mai bine... a trebuit să explic (în Parlament) de ce i-am eliberat pe deportații turci din Malta, patinând pe o gheață foarte subțire cât de repede am putut... În discuțiile lor private, parlamentarii au considerat că un prizonier britanic valorează o încărcătură întreagă de turci, și astfel schimbul a fost scuzat.”
În primii ani ai republicii turce, exilații din Malta au fost numiți în funcții publice, precum cea de prim-ministru (
Ali Fethi Okyar
⁠(
și
Rauf Orbay
⁠(
), miniștri (Fevzi Pirinçioğlu,
Șükrü Kaya
, Abdülhalik Renda, Șeref Aykut, - seyit Ali, Ali Cenani, Ali Çetinkaya), guvernatori, membri ai Parlamentului sau generali de armată. Ei au devenit centrul noii elite intelectuale din Turcia și urmașii lor se află și ei în cele mai înalte poziții ale statului până în zilele de azi.
98
Operațiunea Nemesis
modificare
modificare sursă
Mehmed Talat Paşa
în 1916.
Operațiunea Nemesis
⁠(
” a fost organizată de
Federația Revoluționară Armeană
cu scopul de a pune în aplicare condamnările la moarte pronunțate în contumacie în procesul unioniștilor. În total, opt înalți oficiali
turci
sau
azeri
(și trei „trădători” armeni au căzut sub gloanțele a șapte „justițiari”.
99
Execuția cea mai bine-cunoscută este cea a lui
Talaat Paşa
, marele organizator al exterminării armenilor, împușcat cu un glonț de revolver pe o stradă din
Berlin
la
15 martie 1921
. Asasinul a fost arestat la locul faptei. El este un tânăr armean de 23 de ani,
Soghomon Tehlirian
⁠(
, un supraviețuitor al genocidului în care și-a pierdut mama și toată familia. Soghomon Tehlirian a fost judecat la scurt de timp după aceea, pe
și
3 iunie 1921
, de către tribunalul de primă instanță din Berlin. Mărturiile lui Soghomon Tehlirian, ale Christinei Terzibashian, ale lui Johannes Lespius și chiar a generalului Liman von Sanders, precum și documentele reținute ca probe, între care cinci telegrame criptate trimise de Talaat către Naim Bey, documentele transmise de
Aram Andonian
⁠(
instanței de judecată, au dat procesului o nouă dimensiune, în care crimele genocidare ale lui Talaat și ale Junilor Turci au fost la rândul lor acuzate. Autenticitatea
documentelor Andonian
⁠(
a fost chestionată de către istoricii turci Orel și Yuca, autenticitatea fiind însă reafirmată de către istoricul armean Dadrian. Curtea l-a achitat pe Soghomon Tehlirian. Procesul a produs senzație, iar rezultatul său a fost interpretat ca o condamnare a autorilor genocidului.
100
101
Războaiele armeano-turce
modificare
modificare sursă
Abia la două luni după semnarea
tratatului de la Brest-Litovsk
Imperiul Otoman
a atacat prin surprindere
Armenia rusă
⁠(
. Încălcând tratatul semnat anterior cu
Rusia Sovietică
, Armata a V-a Otomană a trecut granița în mai 1918 și a atacat Alexandropolul (astăzi
Gyumri
), de unde armata rusă se retrăsese după
Revoluția din 1917
Armata otomană
dorea să zdrobească Armenia și să anexeze
Transcaucazia
pentru a-și alipi teritoriul locuit de azeri.
102
Guvernul
german
nu a susținut și nu a aprobat inițiativa aliatului său și a refuzat să-i ajute pe otomani pe acest front.
103
În acest moment, doar o mică parte din teritoriul Armeniei ruse mai rămăsese neocupat de otomani și aceste regiuni au primit 350 000 de armeni refugiați care fugeau de genocid.
104
Forțele otomane au întreprins o strategie de atac pe trei fronturi, pentru a aduce căderea Armeniei. După căderea Alexandropolului, armata otomană a pătruns în valea
Ararat
, în inima Armeniei. Cu toate acestea, trupele armene sub comanda generalului Movses Silikyan a distrus trupele otomane într-o luptă de trei zile la
Sardarapat
⁠(
. Căpitanul
Antoine Poidebard
⁠(
relata: „pe 24 mai, generalul Silikian s-a prăvălit peste turci cu o asemenea impetuozitate încât i-a măturat literalmente, iar cavaleria armeană i-a urmărit pe turci până pe înălțimile Alexandropolului. Numai lipsa de muniții a oprit această urmărire”. Victorii mai modeste au avut loc la
Abaran
⁠(
și
Karakilisa
⁠(
105
Aceste victorii succesive ale armenilor au condus Consiliul Național al Armeniei de la
Tbilisi
să proclame independența
Republicii Democratice Armenia
la
28 mai 1918
, ea fiind recunoscută la
4 iunie 1918
de către Turcia, prin
tratatul de la Batumi
, un tratat însă foarte nefavorabil Armeniei.
106
La
23 septembrie 1920
, armatele lui Mustafa Kemal au lansat o
nouă ofensivă surpriză
asupra Armeniei. Uimită, Armenia a declarat mobilizarea generală, dar armata avea doar câteva zeci de mii de oameni pentru a face față
turcilor
, aproximativ în același număr.
107
Aceste din urmă beneficiau însă de cele mai bune condiții, materiale și fizice, pentru iarna ce se apropia. Armata turcă era condusă de generalul Karabekir, cea armeană de general
Nazarbekian
. După o luptă la
Kars
, orașul a trecut în mâinile Turcilor la
30 octombrie
107
Aproape de Surmalu, armenii, în frunte cu
generalul Dro
⁠(
, s-au dovedit mai rezistenți.
Gyumri
, denumit pe atunci Alexandropol, a fost încercuit de armatele lui Mustafa Kemal la
7 noiembrie
107
înaintarea turcilor era foarte rapidă și rezistența armenilor aproape inexistentă. Armatele kemaliste au semnat un
armistițiu
la Ohadjanian, dar armenii au ripostat o ultimă oară și au încercat în zadar să contraatace. La
18 noiembrie
1920, Armenia a pierdut războiul, și s-a semnat un nou armistițiu.
107
Tratatele de pace de după Primul Război Mondial
modificare
modificare sursă
Tratatul de la Sèvres
modificare
modificare sursă
Semnatarii otomani ai tratatului de la Sèvres:
Rıza Tevfik Bölükbaşı
⁠(
Damat Ferid Paşa
⁠(
(marele vizir),
Bağdatlı Mehmed Hadi Paşa
⁠(
(ministrul educației) și
Reşid Halis
(ambasador).
Acest tratat a fost semnat la
10 august 1920
de către Marile Puteri (Imperiul Britanic, Franța, Japonia, Italia), și statele aliate reprezentate de
Armenia
Belgia
Grecia
Hidjaz
Polonia
Portugalia
România
Cehoslovacia
și
Statul Sârbo-Croato-Sloven
. Ceremonia a avut loc în sala mare, care astăzi găzduiește Muzeul Porțelanului de la
Sèvres
. Între principalele prevederi ale acestui tratat, se remarcă două articole (88 și 89) privind Republica Armeană:
108
„Turcia declară că recunoaște, cum au făcut deja și Puterile aliate, Armenia ca stat liber și independent.”
„Turcia și Armenia, ca și înaltele părți contractante, convin să se supună arbitrajului președintelui Statelor Unite ale Americii determinarea frontierei între Turcia și Armenia, în vilayetele Erzurum, Trabzon, Van și Bitlis, și să accepte decizia sa, precum și toate dispozițiile pe care acesta le-ar putea prescrie relativ la accesul în întreg teritoriul otoman adiacent.”
Mandatul de punere în aplicare a dispozițiilor referitoare la Republica Armeană a fost încredințat
Statelor Unite ale Americii
. La întoarcerea sa, președintele
Woodrow Wilson
s-a confruntat cu opoziția unei majorități a senatorilor care, sub conducerea senatorului
Cabot Lodge
⁠(
, a refuzat să ratifice tratatul de la Sèvres și mandatul american asupra Armeniei.
108
Tratatele de la Kars și Lausanne
modificare
modificare sursă
Tratatul de la Kars
a redat Turciei teritoriul Kars (atribuit
Imperiului Rus
prin
tratatul de la San Stefano
din 1878).
109
Acest teritoriu era populat cu
lazi
mesheți
georgieni
și
armeni
supraviețuitori ai genocidului:
110
ei au fost expulzați și zona a fost colonizată cu
turci
și
kurzi
. Prin acest tratat,
cel de la Sèvres
a devenit caduc.
În februarie-martie 1921, la
Londra
a avut loc o conferință pe tema revizuirii tratatului de la Sèvres.
111
Conferința s-a încheiat fără adoptarea unui regulament general, dar Italia a fost de acord să își retragă trupele din Anatolia. În martie 1922, Antanta a făcut noi propuneri Turciei kemaliste, renunțând la aplicarea tratatului de la Sèvres, dar Kemal considera că aceste propuneri sunt „departe, totuși, în fondul lor, de a satisface aspirațiile noastre naționale”.
112
Acest tratat a fost semnat la
Lausanne
pe
24 iulie 1923
. Armenia nu era menționată. Istoricul H.-L. Kieser a comentat:
113
„Pentru perdanți, dar și pentru umanitariștii internaționali, umbra conferinței era copleșitoare. Tratatul acepta tacit faptele războiului: genocidul armenilor otomani, masacrul
asirienilor
otomani, deportarea
kurzilor
otomani (1915
1916) și expulzarea otomanilor greco-ortodocși (1914 și 1919
1922), comise spre profitul
turcizării
fr
traduceți
Anatoliei. Noul guvern de la
Ankara
abia își ascundea nașterea din sânul partidului Junilor Turci, direct responsabil de crimele comise între 1914
1918. Tratatul completa faptele războiului cu un transfer de populație până atunci necunoscut, cel al grecilor musulmani (356.000) și al otomanilor anatolieni de confesiune ortodoxă (290.000, cei deja expulzați numărând circa un milion și jumătate de persoane). Cu patru generații întârziere, abia recent acest transfer a început să fie deplâns, chiar și în Turcia. În ce privește crimele anterioare, negaționismul și apologia uneori grotescă, dar tacit autorizată de tratat, prevalează încă pe scară largă.”
Istoriografia
modificare
modificare sursă
Comunitatea istoricilor califică aceste evenimente drept genocid.
114
Mai mulți istorici și specialiști în
Holocaust
, între care
Elie Wiesel
și
Yehuda Bauer
⁠(
, și-au făcut cunoscută în mod public poziția pe
9 iunie 2000
, în
New York Times
, declarând „incontestabilă realitatea genocidului armean și încurajând democrațiile occidentale să o recunoască oficial”.
115
Institutul Holocaustului și Genocidelor (cu sediul la
Ierusalim
),
116
și Institutul pentru Studiul Genocidelor (cu sediul în
New York
117
au stabilit ca fapt istoric genocidul armean.
Pierre Vidal-Naquet
⁠(
, o figură de frunte a luptei împotriva negării Holocaustului, spune că „este evident că, în cazul masacrului armenilor, statul turc este negaționist”,
118
denunțând în același timp, împreună cu alți istorici cunoscuți, „intervențiile politice din ce în ce mai frecvente în evaluarea evenimentelor trecutului și procedurile judiciare împotriva istoricilor [...]”, reamintind că „într-un stat liber, nu este rolul nici al Parlamentului, nici al autorității judiciare să definească adevărul istoric.”
119
Această analiză istorică a genocidului armean este construită pe baza mărturiilor supraviețuitorilor, precum și pe cele ale observatorilor străini, și a fost îmbogățit grație deschiderii treptate a arhivelor oficiale ale Imperiului Otoman. Examinarea acestor arhive a permis istoricilor să-și completeze cunoștințele privind cei responsabili. Astfel, responsabilitatea genocidului (planificarea, intenția, organizarea și executarea) este atribuită, în principal, oficialilor din cadrul partidului Junilor Turci Ittihadiști, rolul acestui partid al Junilor Turci fiind similar cu cel al naziștilor din Germania din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
120
Cu toate acestea, arhivele comitetului central, al triumviratului de la putere din cadrul Comitetului pentru Uniune și Progres au dispărut, ca și întregul schimb de telegrame referitor la genocid, iar documentele referitoare la Organizația Specială au fost arse.
121
Mai recent, Nabil Na'eem, fondator al partidului egiptean Jihadul Democratic, acuză Turcia că a fost la originea incendierii în noiembrie 2011, de către Frăția Musulmană, a arhivelor naționale egiptene, cu scopul de a elimina orice document referitor la genocidul armean.
122
Statul turc, și „o mână de istorici la ordinele lui„ au dezvoltat
studii care neagă genocidul armean
⁠(
114
Acești istorici turci sau interesați de istoria otomană și/sau turcă refuză să califice aceste evenimente drept genocid; ei vorbesc doar de masacre mai mult sau mai puțin spontane și despre deportări impuse de circumstanțe, și minimizează și numărul victimelor. Chiar dacă multe țări și organisme guvernamentale sau religioase din lume le-au definit oficial ca genocid, Turcia continuă să conteste amploarea a ceea ce ea numește „uciderile” „presupusul genocid armean”, adăugând că în acea perioadă au fost masacrați și numeroși turci. Această poziție a fost denunțată atât de către supraviețuitori cât și de către comunitatea istoricilor în ansamblul ei.
În plus, Asociația Internațională a Istoricilor Specializați în Studiul Genocidelor (
International Association of Genocide Scholars
), reprezentând majoritatea istoricilor europeni și nord-americani, a publicat o scrisoare deschisă adresată prim-ministrului turc, la
13 iunie 2005
, cu scopul de a-i reaminti că nu numai comunitatea armeană, ci și sute de istorici, de diferite naționalități, independenți de orice guvern, au studiat și au stabilit realitatea Genocidului Armean:
„Negarea realității factuale și morale a genocidului armean rezultă nu din studiul istoric, ci dintr-o propagandă menită a-i exonera pe cei vinovați de responsabilitățile lor, a acuza victimele și a șterge semnificația morală a crimelor lor.”
International Association of Genocide Scholars
123
Comemorarea genocidului
modificare
modificare sursă
Ziua de comemorare, 24 aprilie
modificare
modificare sursă
Ziua Comemorării Genocidului Armean
⁠(
este
sărbătoare legală
în
Armenia
și în
Nagorno-Karabah
. Ea este și ocazie de comemorări în rândul
diasporei armene
⁠(
din întreaga lume.
124
125
La
Erevan
, o procesiune reunește în mod tradițional sute de mii de oameni până la
Țițernakaberd
⁠(
, memorialul genocidului. Data a fost aleasă pentru prima dată de către
armenii din Liban
⁠(
pentru a comemora 50 de ani de la Genocidul Armean, în
1965
126
În aceeași zi, o
demonstrație
⁠(
a peste
100.000
personnes
a avut loc în
Erevan
127
În
Armenia Sovietică
, ziua de 24 aprilie a devenit oficial zi de comemorare a Genocidului în anul
1988
128
Ziua de 24 aprilie este și zi de comemorare a
Genocidului Asirian
La
9 aprilie 1975
Camera Reprezentanților din Statele Unite
a adoptat rezoluția nr. 148 prin care data de 24 aprilie era declarată „Ziua Națională de Comemorare a Inumanității Omului față de Om”. Rezoluția insistă pe victimele genocidurilor, în special ale Genocidului Armean. Cu toate acestea, rezoluția nu a trecut de etapa
Comisiei Juridice a Senatului Statelor Unite
⁠(
, din cauza opoziției puternice a președintelui
Gerald Ford
, care a considerat-o un atac la adresa alianței strategice cu
Turcia
129
În
1997
Adunarea Statului California
⁠(
a declarat 24 aprilie Ziua Comemorării Genocidului Armean, precum și a victimelor
pogromului din Sumgait
în 1988 și a
celui din Baku
⁠(
din 1990.
130
În diaspora, comemorările zilei de 24 aprilie sunt popularizate datorită acțiunilor împotriva Turciei inițiate de mișcări cum ar fi
ASALA
⁠(
; iar în 1981, în ziua de 24 aprilie a reunit peste
10.000
personnes
în
Franța
129
În fiecare an, comemorările din diaspora s-au făcut în preajma unor
monumente dedicate victimelor Genocidului Armean
⁠(
Memoriale
modificare
modificare sursă
Procesul de memorie, inclusiv din diaspora, a fost însoțit de realizarea de monumente în întreaga lume. Acestea sunt în principal sculpturi și uneori, și
hacikare
. Primul memorial al genocidului a fost construit în anul 1919, în timpul
ocupației europene a Constantinopolului
pe locul viitoarei
piețe Taksim
⁠(
(unde la acea vreme se afla un cimitir armenesc). Acesta a fost distrus în 1922.
131
Ulterior, primele monumente care mai rezistă și astăzi au fost realizate în
1960
cu ocazia împlinirii a cincizeci de ani, în
India
, în
Statele Unite ale Americii
la
Montebello
, în Armenia Sovietică la Etchmiadzin,și mai ales la
Țițernakaberd
⁠(
. La
Deir ez-Zor
(Siria), principalul loc de exterminare a armenilor,
memorialul Genocidului Armean
⁠(
a fost construit în 1990 și aruncat în aer de
Statul Islamic
în 2014. În Franța, primul memorial a fost realizat la
Decines-Charpieu
⁠(
, în apropiere de
Lyon
132
133
(inaugurat în anul 1972, cu puțin timp înainte de cel din
Marsilia
⁠(
, în februarie 1973).
134
Genocidul Armenilor în cultură
modificare
modificare sursă
Afiș de promovare a filmului american
Armenia răvășită
⁠(
, din 1919, realizat după mărturia
Aurorei Mardiganian
⁠(
În afara mărturiilor publicate la sfârșitul
anilor 1910
, Genocidul Armean a devenit temă literară cel puțin începând cu
1933
, când a apărut romanul
Cele patruzeci de zile de la Musa Dagh
⁠(
de
Franz Werfel
135
În diaspora, tema apare în filigran în opera lui
William Saroyan
136
În
1980
, genocidul se află în centrul romanului
Barbă Albastră
de
Kurt Vonnegut
. În
benzile desenate
, o producție suficient de semnificativă există cel puțin din
anul 2000
: seria
Caietul cu flori
de
Laurent Galandon
⁠(
și
Viviane Nicaise
⁠(
și volumul 5 din seria
Decalogul
⁠(
de
Frank Giroud
⁠(
și
Bruno Rocco
⁠(
Răzbunătorul
⁠(
, în care este tratată geneza asasinării lui
Talaat Paşa
de către
Soghomon Tehlirian
⁠(
. În pictură, se remarcă opera abstractă a lui
Arshile Gorky
⁠(
în care genocidul apare ca un lait-motiv al întregii opere.
În cinematografie, și în contrast cu disciplinele enumerate mai sus, tratarea artistică a genocidului a fost mai timpurie, filmul
Răpit Armenia
⁠(
, pe baza relatării
Aurorei Mardiganian
⁠(
având succes la public încă din
1919
. În istoria cinematografiei, pot fi amintite
America, America! (film)
de
Elia Kazan
Mayrig
⁠(
de
Henri Verneuil
Ararat
⁠(
de
Atom Egoyan
⁠(
sau
The Cut
⁠(
de
Fatih Akın
care a fost lansat chiar cu ocazia centenarului Genocidului Armean, în
2015
137
În muzică, pe lângă activitatea lui
Komitas
, se poate aminti cântecul
Ils sont tombés
⁠(
al lui
Charles Aznavour
înregistrat exact la aniversarea a șaizeci de ani de la
raidul din Constantinopol din 1915
. În
2000
, genocidul a fost menționat cu regularitate în cântece și spectacole live ale grupului
System of a Down
138
ai cărei membri sunt toți urmași de supraviețuitori.
138
Canonizarea martirilor
modificare
modificare sursă
Joi,
23 aprilie 2015
, la comemorarea centenară a genocidului, catholicosul
Karekin al II-lea Nersissian
a canonizat martirii care au murit în timpul Genocidului. În întreg creștinismul încă de la originile sale, a fost canonizarea celui mai mare număr de oameni efectuată vreodată.
139
140
Ultima canonizare în
Biserica Apostolică Armeană
anterioară se efectuase în secolul al XV-lea, și a fost cea a lui
Grigore din Tatev
⁠(
141
Recunoașterea și negarea Genocidului
modificare
modificare sursă
Chestiunea recunoașterii Genocidului Armean, puțin menționat de-a lungul a mare parte din secolul al XX-lea, a fost revitalizată în primul rând prin apariția unor terorismului armean în
anii 1970
(în special
CJGA
⁠(
și
ASALA
⁠(
) și apoi, cu ocazia deschiderii negocierilor între
Uniunea Europeană
și Turcia în vederea unei posibile aderări.
Parlamentul European
a recunoscut genocidul armean la data de 18 iunie 1987.
142
Chestiunea este frecvent abordată în dezbaterile privind conformitatea politicii statului turc cu valorile morale ale Uniunii și, în special, cu angajamentul acestuia față de respectarea
drepturilor omului
Poziția turcă
modificare
modificare sursă
Actualul guvern turc își menține o poziție fermă de refuz al recunoașterii Genocidului și condamnă cu fermitate orice recunoaștere a genocidului de către guvernele sau parlamentele din alte țări. Guvernul turc nu a negat genocidul imediat după Primul Război Mondial.
143
144
El este prezentat ca o dramatică consecință a războiului, denumită „tragedia din 1915”, și nu ca un act intenționat și formalizat.
Miza pentru Turcia
modificare
modificare sursă
Dincolo de implicațiile morale și psihologice, atât pentru stat cât și pentru urmașii persoanelor implicate, recunoașterea oficială a genocidului din 1915-1916 implică chestiuni financiare și teritoriale importante pentru Turcia. Într-adevăr, guvernul turc crede că recunoașterea genocidului armean ar deschide calea pentru pretenții de despăgubire pe care Turcia nu vrea să le onoreze.
145
146
Turcia se teme că ar putea fi obligată să plătească despăgubiri pentru pagubele umane, morale și materiale (cum a făcut Germania după
Holocaust
), sau chiar să retrocedeze Armeniei teritoriile pe care i le-a luat prin
tratatul de la Sèvres
, a căror compoziție etnică a fost subminată prin genocid, care fuseseră atribuite Armeniei prin
tratatul de la Brest-Litovsk
și care astăzi sunt situate în Turcia, dar, și în Azerbaidjan și Georgia
147
148
).
Conform lui
Taner Akcam
, autorii genocidului se numără printre fondatorii Republicii Turcia, născută șapte ani după Genocid, iar guvernul turc, prin urmare, nu poate „accepta că unii dintre «marii eroi care au salvat patria» sunt niște criminali”. Recunoașterea Genocidului Armean ar fi echivalentă cu repunerea în discuție a bazelor identității naționale turce, pentru că ar însemna să recunoască că Republica Turcă a fost creată pornind de la eliminarea sistematică a armenilor și de la jefuirea proprietăților lor
149
150
Poziția oficială
modificare
modificare sursă
Astăzi, Republica Turcia refuză să recunoască existența Genocidului Armean și a numit evenimentele din 1915-1916 „
Sözde Ermeni Soykırımı”
(„Presupusul Genocid Armean”). Noul
Cod Penal
, care dorea să aducă Turcia mai aproape de standardele europene în ceea ce privește drepturile omului, a fost denunțat de mai multe organizații internaționale, inclusiv de
Reporteri fără frontiere
151
și
Amnesty International
152
în special din cauza articolului 305, care pedepsește cu închisoare între trei și zece ani și cu amendă orice „faptă contrară intereselor fundamentale ale națiunii”; sentința poate fi extinsă și la cincisprezece ani de închisoare, dacă această opinie este exprimată în presă. Notele de fundamentare ale proiectului sugerează că acesta se poate aplica, printre altele, afirmațiilor despre Genocidul Armean.
153
Parlamentul britanic a considerat și el că în acest articol din
Codul Penal
nu se face nicio mențiune a „Genocidului Armean”,
154
însă recentele procese intentate persoanelor care vorbesc despre Genocidul Armean (între care
Orhan Pamuk
), arată că în
Codul Penal
turc (
articolul 301
⁠(
) permite urmărirea penală a apărătorilor drepturilor omului, a jurnaliștilor și a altor membri ai societății civile care își exprimă pașnic opinii divergente.
155
156
Din 1993, un capitol din manualele de istorie este dedicat argumentelor împotriva acuzațiilor de genocid. În 2003, o circulară emisă de către Ministerul Educației invită profesorii să „denunțe pretențiile armenilor”. În școli se organizează concursuri de eseuri, inclusiv în cele câteva școli armenești care mai funcționează în Istanbul. Presa turcă în cele din urmă a ajuns să păstreze tăcerea. Ministerul turc al culturii apără pe site-ul său de internet o versiune negaționistă a istoriei.
157
Argumentul în favoarea unui nerecunoașterii a calificării evenimentelor drept genocid se bazează în principal pe trei axe: contestarea amplorii numărului de victime, repunerea în discuției a intenției guvernului Junilor Turci, și inversarea vinei (ideea că armenii sunt responsabili pentru ceea ce li s-a întâmplat lor înșiși).
158
În aprilie 2005,
prim-ministrul
⁠(
turc
Recep Tayyip Erdoğan
a propus
președintelui armean
⁠(
Robert Kocharyan
înființarea unei comisii de istorici. Ministrul armean de externe
Vartan Oskanian
⁠(
, a răspuns condamnând propunerea de înființare a unei astfel de comisii ca pe o dorință a Turciei de a „își rescrie istoria în mod nerușinat și de a încerca să și-o răspândească în alte țări”.
159
Chiar dacă guvernul turc afirmă în același timp că s-au deschis toate arhivele sale, această afirmație nu a fost acreditată de istorici independenți.
159
160
Pentru prima dată, pe
23 aprilie 2014
, premierul Recep Tayyip Erdoğan adresa, într-un comunicat de presă, condoleanțe din partea Ankarei „nepoților armenilor uciși în 1915”.
161
Acest lucru este considerat de unii ca un „prim pas istoric spre recunoașterea Genocidului Armean [de către] Turcia”.
161
162
Textul indică faptul că „este o datorie umană să înțelegem și să împărtășim dorința armenilor de a-și comemora suferințele îndurate în acea epocă” și că „noi [Turcia] dorim ca armenii care și-au pierdut viețile în circumstanțele începutului secolului al XX-lea să se odihnească în pace și transmitem condoleanțele noastre nepoților lor”.
161
Opinia publică turcă
modificare
modificare sursă
Populația kurdă recunoaște în mare majoritate realitatea genocidului. Este mai ales cazul
Partidului Democratic al Popoarelor
(HDP), considerat „pro-kurd”, și al
Partidului Muncitorilor din Kurdistan
(PKK), al cărui lider încarcerat
Abdullah Öcalan
a scris în acest sens, motiv pentru care o parte a presei turce i-a conferit porecla „sâmbure de armean”. Sociologul Adnan Celik a relevat, în urma unei cercetări realizate la
Diyarbakır
și în împrejurimi că „este frapant de observat unde anume coincide memoria kurzilor în ce privește locurile masacrelor cu mărturiile armenilor”. Biserica siriacă a fost restaurată și redeschisă cultului creștin în 2011 înainte ca guvernul lui Recep Tayyip Erdoğan să hotărască exproprierea întregului centru al orașului în numele luptei împotriva terorismului kurd, în 2016.
163
Informarea liberă și obiectivă pe acest subiect nu este posibilă în Turcia. Astfel, atunci când scriitorul
Orhan Pamuk
a declarat în 2005 unui cotidian elvețian, că „un milion de armeni și treizeci de mii de kurzi au fost uciși în Turcia”, un sub-prefect din Sütçüler (regiune din Isparta, în sud-vestul țării), a ordonat distrugerea tuturor cărților acestuia.
164
La
16 decembrie 2005
, pe numele lui Orhan Pamuk s-a depus o plângere penală la Istanbul pentru aceste observații, considerate o „insultă la adresa identității naționale turce”, el fiind pasibil la între șase luni și trei ani de închisoare;
165
justiția turcă a renunțat, cu toate acestea, la urmărirea penală pe 23 ianuarie 2006.
166
Manifestație la
Istanbul
, după asasinarea
Hrant Dink
(2007). Aproape 100 000 de participanți au defilat cu pancarte „Suntem cu toții Hrant Dink” și „Suntem cu toții armeni”
La
19 ianuarie 2007
Hrant Dink
, redactor-șef al revistei armene din Istanbul
Agos
⁠(
și principal promotor al recunoașterii Genocidului din Turcia, a fost asasinat de un tânăr naționalist. Aproape o sută de mii de manifestanți au ieșit pe străzile Istanbulului, cu ocazia înmormântării lui, ținând pancarte, care declarau „suntem cu toții armeni”,
167
o premieră în Turcia, unde discursul rămăsese, până atunci, puternic influențat de poziția oficială a guvernului.
În mod similar, din ce în ce mai mulți armeni convertiți la islam se dezvăluie și își revendică originea, cum ar fi avocata și o femeia de litere din Turcia
Fethiye Çetin
⁠(
, care a aflat la vârsta de 24 de ani că bunica ei a fost o supraviețuitoare a Genocidului Armean, și a dezvăluit povestea acesteia într-un roman autobiografic publicat în 2004,
Cartea bunicii mele
. În 2013, Laure Marchand și Guillaume Perrier publicau
Turcia și fantoma armeană
, care analizează fenomenul de armenilor ascunși în Turcia, cunoscută sub sintagma „cioburi de sabie”.
168
Cu toate acestea, unii intelectuali, personalități publice, activiști pentru drepturile omului sau profesori turci sunt se înscriu împotriva versiunii falsificate a istoriei stabilite de către Ankara. Printre oamenii de știință, se pot aminti
Taner Akçam
care consideră că vinovații de genocid se numără printre fondatorii Republicii Turcia născută șapte ani mai târziu și că guvernul turc nu acceptă că „printre marii eroi care au salvat patria” unii au fost și criminali.
149
El a fost primul turc care a deschis arhivele otomane și a recunoscut genocidul.
169
La
15 decembrie 2008
, patru intelectuali,
Cengiz Aktar
⁠(
și Ali Bayramoglu, Ahmet Insel, și Baskın Oran, a lansat petiția
özür diliyorum
(„Ne cerem iertare”).
170
Autorii, apărători de multă vreme ai cauzei, lucrează de doi ani la această petiție, care vizează recunoașterea de către statul turc a Genocidului Armean. Textul spune: „conștiința mea nu poate accepta să rămân indiferent față de Marea Catastrofă pe care au îndurat-o armenii otomani în 1915, și să o neg. Eu resping această nedreptate și, din partea mea, împărtășesc sentimentele și suferințele surorilor și fraților mei armeni și le cer iertare.”
170
Se strânseseră chiar în aceeași zi, o mie de semnături din partea mai multor intelectuali, artiști și universitari turci, fapt fără precedent în Turcia.
170
Două zile mai târziu se strânseseră 10000 de semnături. Dar imediat au apărut și au strâns un număr comparabil de semnături și site-uri „concurente” care refuzau să-și ceară scuze, negau Genocidul sau denunțau atitudinea asumată de armeni în timpul Primului Război Mondial.
171
Potrivit unui sondaj din luna ianuarie a anului 2015, mai puțin de
10
din turci sunt în favoarea recunoașterii Genocidului Armean de către Turcia.
172
Poziția armeană
modificare
modificare sursă
Republica Armenia nu exista ca stat în timpul Genocidului, și are foarte puține arhive proprii pe tema acestuia. Ele sunt fie în Moscova, fie la Ierusalim în grija
Patriarhiei Armene de Ierusalim
⁠(
, ale cărei arhive au fost descoperite abia în 1967. Acestea conțin multe documente despre curțile marțiale otomane din 1919.
173
Republica Armenia susține în mod oficial recunoașterea internațională a genocidului armean, pe baza activității comunității istoricilor, și deleagă activitate de lobby diasporei împrăștiate în toată lumea.
174
Relațiile cu Turcia sunt în continuare tensionate, caracterizate printr-un front comun turco-azer, în urma
războiului din Nagorno-Karabah
, și prin lipsa relațiilor diplomatice, în ciuda încercării de reconciliere turco-armeană, în 2008, susținută de puterile occidentale, care însă a eșuat din cauza situației din
Nagorno-Karabah
, precum și din cauza poziției de negare a Turciei.
175
176
Protocoalele turco-armene din 2008 sunt îngropate definitiv, în februarie 2015,
177
după ce Erdogan a schimbat data comemorării
bătăliei de la Gallipoli
la 24 aprilie 1915 (până atunci ea fiind comemorată în mod tradițional pe 25 mai), în scopul de a dilua importanța
comemorării centenarului genocidului armean
⁠(
178
Comunitatea internațională
modificare
modificare sursă
Președintele rus,
Vladimir Putin
, plecându-se în fața memorialului victimelor Genocidului Armean, Tsitsernakaberd, în 2013.
Țările sau parlamentele naționale care au recunoscut genocidul armean erau în aprilie 2017 în număr de 29:
Uruguay
179
Camera Deputaților din
Cipru
180
Camera Reprezentanților din Statele Unite ale Americii
181
Duma de stat
Rusiei
, Parlamentul
Greciei
, senatul
Belgiei
182
Parlamentul
Suediei
180
Parlamentul Republicii
Liban
Vaticanul
180
Parlamentul
Franței
183
Consiliul Național
⁠(
al Elveției (împotriva avizului negativ al
Consiliului Federal
184
185
Argentina
Armenia
Italia
186
Țările de Jos
Slovacia
Canada
Quebec
187
),
Polonia
Lituania
188
Venezuela
189
Chile
190
Brazilia
191
Paraguay
192
Bolivia
Republica Cehă
Austria
Luxemburg
193
Siria
Bulgaria
și
Germania
Unele instituții internaționale și regionale au recunoscut și ele Genocidul:
Tribunalul Permanent al Popoarelor
⁠(
Parlamentul European
Consiliul Europei
Mercosur
Parlamentul Americii Latine
⁠(
și
Consiliul Mondial al Bisericilor
. În ceea ce privește
ONU
raportul Whitaker
⁠(
a sugerat subcomisiei Organizației Națiunilor Unite pentru protejarea drepturilor omului și minorităților să recunoască caracterul de genocid al mai multor masacre, inclusiv cea împotriva armenilor.
194
Cu toate acestea, problema a dat naștere la controverse, ceea ce a făcut ca,
de facto
, niciun masacru dinainte de 1948 să nu fie calificat drept genocid de către ONU.
Alte țări au refuzat să considere masacrarea armenilor drept genocid: este vorba de
Regatul Unit
Țara Galilor
Scoția
și
Irlanda de Nord
au recunoscut toate Genocidul Armean) și al statului
Israel
, dar cea mai înaltă autoritate religioasă din
Israel
, în persoana șef-rabinului, a recunoscut Genocidul Armean.
195
Placă despre recunoașterea genocidului armean la memorialul din Erevan.
La 12 aprilie 2015,
papa Francisc
a declarat în timpul liturghiei celebrată cu ocazia
centenarului genocidului armean
⁠(
la
Vatican
: „Omenirea noastră a trăit secolul trecut trei mari tragedii nemaiauzite: prima a fost cea considerată ca «primul genocid al secolului al XX-lea»; ea a lovit în poporul vostru armean
primul popor creștin
precum și în sirienii catolici și ortodocși, în asirieni, în chaldeeni și în greci.”
196
Papa
l-a proclamat, cu această ocazie, pe Grigore din Narek,
sfânt
de origine armeană, al 36-lea
doctor al Bisericii
197
Vezi și
modificare
modificare sursă
Listă de masacre îndreptate împotriva armenilor
Genocidul asirian
Note de completare
modificare
modificare sursă
Istoriografia recentă consideră că genocidul a luat sfârșit odată cu semnarea tratatului de la Lausanne la 23 iulie 1923, din cauza masacrelor desfășurate în perioada 1920
1923.
Această cifră este cea general admisă de comunitatea istoricilor; bilanțul masacrelor și deportărilor armenilor nu întrunește însă o unanimitate.
Acest eveniment este paralel cu „revoluția literară armeană”, petrecută în același moment și în care scriitorii (cum ar fi Raffi) și-au schimbat stilul, modernizându-l.
Raportul anchetei transmis patriarhiei armenești din Constantinopol vorbește de
21.361
de morți creștini, dintre care
18.839
armeni, 1250 greci, 850 sirieni și 422 chaldeeni doar pentru vilayetul Adana, în timp ce raportul anchetei guvernatorului Mustafa Zihni Pașa Baban Zadé vorbește de
20.200
de morți, din care
19.400
de creștini din care 418 sirieni iacobiți, 163 de chaldeeni, 99 de greci, 210 armeni catolici, 655 de armeni protestanți și 620 de musulmani.
Armata Imperiului Otoman era angajată în principal în
Caucaz
, la
Dardanele
și în
Mesopotamia
Au avut loc masacre și în
1917
și chiar în
1918
, dar ele constituie o
completare
genocidului
, și nu un
proces genocidar
(1915
1916) propriu-zis.
29
Selon Duygu Tasalp: „După acest document, numărul este de
924.158
”.
Astfel se autodenumeau ei
Nu sunt numărate decât recunoașterile parlamentare care implică votarea unei legi sau a unei rezoluții.
Note bibliografice
modificare
modificare sursă
Marcel Léart,
La Question arménienne à la lumière des documents
1913
Raymond Kévorkian,
Les Arméniens dans l'Empire ottoman à la veille du génocide
, Paris, Arhis,
1992
Toranian, Ara (
2014
).
„Interview de Duygu Tasalp, Le carnet noir de Talât Pacha”
Nouvelle d'Arménie Magazine
(în franceză) (210): 44–49.
ISSN
1245-4125
. Accesat în
24 februarie 2015
Bardakçi, Murat (
2008
).
Talat Paşa'nın Evrak-ı Metrukesi
(în turcă). Turcia: Everest Yayınları.
ISBN
978-975-289-560-7
access-date=
necesită
url=
ajutor
„Congresul de la Berlin din 1878, Articolul 61”
mjp.univ-perp.fr
(în franceză).
1878
. Accesat în
24 februarie 2015
Ternon 1977
Ternon 2007
, p.
517.
Ternon 2007
, p.
525.
Ternon, Yves. „Conférence inaugurale de Monsieur Yves Ternon le 25 mars 2015”.
Le génocide des Arméniens de l’Empire ottoman dans la Grande Guerre: cent ans de recherche
(în franceză). Paris, La Sorbonne.
access-date=
necesită
url=
ajutor
Video
pe
).
Cambon, Paul (
1940
).
Correspondance
(în franceză).
. Paris: Grasset.
disponibil online
), „Lettre du 15 février 1895 à sa mère”.
Ternon 2007
, p.
503.
Kharazian, Marat (
2009
).
De l'illusion à la tragédie: La France et la question arménienne (1894-1908)
(în franceză). Paris. pp.
32–33.
, 262 de pagini
„Discours de Jean Jaurès à la Chambre des Députés, Paris, 3 novembre 1896”
(PDF)
(în franceză). Arhivat din
original
(PDF)
la
24 februarie 2015
. Accesat în
24 februarie 2015
Kharazian 2009
, p.
42.
Kharazian 2009
, p.
35-38.
François Surbezy (
1911
).
Les Affaires d'Arménie et l'intervention des puissances européennes (de 1894 à 1897)
(în franceză). Universitatea din Montpellier
. Accesat în
31 martie 2008
Kharazian 2009
, p.
38.
Georgeon, François (
2003
).
Abdülhamid II. Le sultan calife
(în franceză). Paris: Fayard. pp.
292–293.
ISBN
9782213648286
. Accesat în
24 februarie 2015
Kévorkian, Raymond (
1999
).
Revue d'histoire arménienne contemporaine
(în franceză).
. Paris.
ISSN
1259-4873
. Accesat în
1 martie 2015
Carzou 1975
Ternon 2007
, p.
518.
Kévorkian 1999
Carzou 1975
Arhivat
în
12 noiembrie 2016
, la
Wayback Machine
Katchaznouni, Hovannès (
1955
).
The Armenian Revolutionary Federation Has Nothing to Do Anymore
(PDF)
(în engleză). New York: Armenian Information Service. p.
5.
. Prima ediție în armeană, 1923
Morgenthau 1919
, capitolul XXIII: „«Revoluția» din Van”.
Gossoian, Haig (
1967
).
The Epic Story of the Self Defense of Armenians in the Historic City of Van
(în engleză). Detroit. p.
13.
Balakian, Peter (
2005
).
Le Tigre en flammes. Le Génocide arménien et la réponse de l'Amérique et de l'Occident
(în franceză). Paris: Phébus, De facto. p.
200.
ISBN
978-2-7529-0065-4
Ternon 2007
, p.
529.
Ternon 1977
Ternon 2007
, p.
527.
Ternon 2007
, p.
531.
Arshavir Shirakian
⁠(
1976
).
The legacy. Memoirs of an Armenian Patriot
(în engleză). Tradus de Sonia Shirakian. Boston: Hairenik Press.
OCLC
4836363
(titlul originalului în armeană,
Կտակն էր Նահատակներուն
Ternon 1989
, p.
27.
Christopher J. Walker
⁠(
, „
World War I and the Armenian Genocide
în
Colectiv (
1997
).
The Armenian People From Ancient to Modern Times
(în engleză). II: Foreign Dominion to Statehood: The Fifteenth Century to the Twentieth Century. Palgrave Macmillan. p.
252.
ISBN
978-0-333-61974-2
OCLC
59862523
Teotig (
1921
).
The Golgotha of the Armenian clergy
(în engleză).
Constantinopol
(titlul originar în armeană
Գողգոթա հայ հոգեւորականութեան
Der Eghiayan 2002
, p.
63.
Vahakn Dadrian
⁠(
2004
).
The history of the Armenian genocide. Ethnic conflict from the Balkans to Anatolia to the Caucasus
(în engleză). New York: Berghahn Books. p.
221.
ISBN
1-57181-666-6
John Horne (
2012
).
A Companion to World War I. Ethnic conflict from the Balkans to Anatolia to the Caucasus
(în engleză). Chichester, Regatul Unit: John Wiley & Sons. p.
724.
ISBN
1119968704
Ternon 2007
, p.
530-531.
Kévrokian, Raymond (
2015
). „La mise en œuvre du génocide des Arméniens dans la Première Guerre mondiale”.
Nouvelles d'Arménie Magazine
(în franceză) (217): 45–49.
ISSN
1245-4125
access-date=
necesită
url=
ajutor
„le nombre des populations déplacées et les principaux axes de déportation”
(în franceză). Imprescriptible.fr
. Accesat în
5 septembrie 2008
„Imprescriptible.fr: le génocide des Arméniens de Diarbékir”
(în franceză)
. Accesat în
5 septembrie 2008
„Note du Département à l'Agence Havas”
imprescriptible.fr
(în franceză).
24 mai 1915
. Accesat în
11 martie 2015
Dadrian, Vahakn (
1995
).
Autopsie du génocide arménien
(în franceză). Belgia: Complexe. 73-76.
ISBN
9782870275702
. Accesat în
11 martie 2015
Dadrian 1996
Ternon 1989
, partea III, capitolul IV.
Kévorkian, Raymond H. (
1998
). „L'extermination des déportés arméniens ottomans dans les camps de concentration de Syrie-Mésopotamie (1915-1916). La deuxième phase du génocide”.
Revue d’Histoire arménienne contemporaine
(în franceză).
ii
: 117–118.
Ternon 2007
, p.
533.
Carzou 1975
Arhivat
în
3 martie 2016
, la
Wayback Machine
Carzou 1975
Arhivat
în
3 martie 2016
, la
Wayback Machine
Bedrosyan, Raffi (
29 iulie 2013
).
„The Real Turkish Heroes of 1915”
The Armenian Weekly
(în engleză).
Rapports et documents relatifs au génocide arménien
, www.imprescriptible.fr
Bryan, William Jennings (
29 mai 1915
).
„Avertissement des Alliés adressé au Gouvernement ottoman”
(în franceză). Département d’État
. Accesat în
18 martie 2015
Aristide Briand
7 noiembrie 1916
).
„Lettre du 7 novembre 1916 de M. Aristide Briand, Président du Conseil, Ministre des Affaires étrangères, à M. Louis Martin, sénateur du Var”
. Accesat în
18 martie 2015
Legătură externa în
site=
ajutor
Charny, Israel W. (
1999
).
Encyclopedia of genocide
(în engleză).
. ABC-CLIO. p.
422.
ISBN
9780874369281
access-date=
necesită
url=
ajutor
Ussher, Clarence D. (
1917
).
An American Physician in Turkey
(în engleză). Houghton Mifflin Company. p.
286.
access-date=
necesită
url=
ajutor
G. Sbordonne (
31 mai 1915
).
„Les événements de Van d'après l'agent consulaire italien”
(în franceză)
. Accesat în
19 martie 2015
Legătură externa în
site=
ajutor
Bloxham, Donald (
2002
).
Der Völkermord an Den Armeniern Und Die Shoah. A Reassessment of the German Role in the Armenian Genocide of WWI
. Zürich: Chronos Verlag.
ISBN
9783034005616
Parametru necunoscut
langue=
ignorat (posibil,
language=
?) (
ajutor
);
access-date=
necesită
url=
ajutor
Gottschlich, Jürgen (
24 februarie 2015
).
Beihilfe zum Völkermord. Deutschlands Rolle bei der Vernichtung der Armenier
(în germană). Ch. Links Verlag.
ISBN
978-3861538172
access-date=
necesită
url=
ajutor
Morgenthau 1919
, Capitolul XXVII
: "I shall do nothing for the Armenians" says the German Ambassador.
Dadrian, Vahakn (
1996
).
German Responsability in the Armenian Genocide
(în engleză). Watertown, Massachusetts: Blue Crane Books. pp.
prefață de Roger W. Smith.
ISBN
1886434018
access-date=
necesită
url=
ajutor
Ozan Çinar (
24 aprilie 2012
).
„Naziler stajı 1915'te yaptı”
. www.taraf.com.tr. Arhivat din
original
la
2 aprilie 2015
. Accesat în
22 martie 2015
Ermeni soykırımının yașandığı I. Büyük Savaș döneminde Osmanlı ordusunda görevli 7 binin üzerindeki Alman subayın önemli bir bölümü, kendi ülkelerine döndükten sonra Nazi Partisi'nin kurulmasında yer alarak Alman siyaseti ile ordusunun kilit pozisyonlarında görev yapacaklardır.
Parametru necunoscut
langue=
ignorat (posibil,
language=
?) (
ajutor
Robert Fisk (
21 octombrie 2012
).
„Photograph links Germans to 1915 Armenia genocide”
The Independent
(în engleză)
. Accesat în
15 martie 2015
Duclert, Vincent (
4 martie 2015
). „Chapitre 7
: La France et le génocide oublié
: De l'indifférence à la responsabilité (1938-2015)”.
La France face au génocide des Arméniens
(în franceză). Paris: Fayard.
ISBN
9782213682242
. Accesat în
15 martie 2015
Balakian, Peter (
11 martie 2005
).
Le Tigre en flammes. Le génocide arménien et la réponse de l'Amérique et de l'Occident
(în franceză). Phébus.
ISBN
978-2752900654
access-date=
necesită
url=
ajutor
Michael Hesemann (
13 noiembrie 2014
).
„What Pius XII Learned From the Armenian Genocide”
Ce a învățat Pius al XII-lea din Genocidul Armean
(în engleză)
. Accesat în
19 martie 2015
By mid-June 1915, the apostolic delegate in Constantinople, Msgr. Angelo Dolci, learned about "rumors of massacres," as he wrote in a telegraph to the Holy See.
. →
Angelo Maria Dolci
Latour, Francis (
2005
).
„Les relations entre le Saint-Siège et la sublime porte à l'épreuve du génocide des chrétiens d'orient pendant la Grande Guerre”
Relațiile între Sfântul Scaun și Sublima Poartă în fața genocidului creștinilor din Orient în timpul Marelui Război
Guerres mondiales et conflits contemporains
(219): 31–43.
ISBN
9782130553960
. Accesat în
19 martie 2015
Anita S. Bourdin (
6 iulie 2011
).
„Génocide arménien
: des précisions sur la publication du Saint-Siège”
(în franceză).
. Accesat în
19 martie 2015
Legătură externa în
publisher=
ajutor
. Vezi și www.vatican.va, 5 iulie 2011:
Intervento Di S.E. Mons. Sergio Pagano
În
Bulletin d'information de la JAC
, nr. 15 (avril 2004):
„«
Communiqué de l'AACF à propos du Génocide
»”
(în franceză)
. Accesat în
31 martie 2008
Olivier Balabanian și Françoise Ardillier-Carras,
Arménie, avant-poste chrétien dans le Caucase
, Glénat, Grenoble, 2003 (retipărit 2006)
ISBN: 978-2-7234-4531-3
Isabelle Mandraud (
14 mai 2015
).
„Le peuple oublié d'Arménie”
(în franceză). lemonde.fr
. Accesat în
17 mai 2015
Anahit Khosoreva (
2007
). „The Assyrian Genocide in the Ottoman Empire and Adjacent Territories”.
The Armenian Genocide: Cultural and Ethical Legacies
(în engleză). New Brunswick, NJ: Transaction Publishers. pp.
267–274.
Hanniba Travisl (decembrie 2006).
Native Christians Massacred': The Ottoman Genocide of the Assyrians During World War I”
Genocide Studies and Prevention
(în engleză).
(3): 327–371.
Merrill D. Peterson,
Starving Armenians: America and the Armenian Genocide, 1915-1930 and After
(în engleză)
G.K. Valavanis (
1925
).
Contemporary General History of Pontos
(în engleză) (ed. 1).
Niall Ferguson (
2006
).
The War of the World: Twentieth-Century Conflict and the Descent of the West
(în engleză). New York: Penguin Press. p.
180.
ISBN
1-5942-0100-5
Lire Kévorkian
lire en ligne
(page consultée le 5 septembre 2008)]
Taner Akçam,
Un acte honteux
: le génocide des Arméniens et la question de la responsabilité turque
, Denoël, 2008
ISBN
978-2-207-25963-4
p.
200.
Cette dernière estimation est avancée par les Arméniens eux-mêmes, lire «
Ankara choqué par une loi française
», dans
Le Nouvel Observateur
, 8 octobre 2006
lire en ligne
nefuncțională
arhivă
(page consultée le 31 mars 2008)]
Claire
Mouradian
L'Arménie
, Paris, Presses Universitaires de France,
coll.
Anahide Ter Minassian écrit
De
1915
1918
, le génocide arménien a fait disparaître à peu près la moitié de la population arménienne de l'Empire ottoman
dans
Les arméniens au
20
siècle
»,
Vingtième Siècle.
Guillaume Perrier (
28 ianuarie 2014
).
„M. Hollande appelle Ankara à faire son «
travail de mémoire
» sur la tragédie arménienne”
Le Monde
. Accesat în
20 martie 2015
Kouymjian, Dickran (
1999
). „La confiscation des biens et la destruction des monuments historiques comme manifestations du processus génocidaire”.
L'actualité du génocide des arméniens
. Paris: Edipol.
ISBN
2913444075
. Arhivat din
original
la
4 mai 2015
. Accesat în
20 martie 2015
Parametru necunoscut
auteurs ouvrage=
ignorat (
ajutor
Morgenthau 1919
, p.
292.
Theriault, Henry C.; de Zayas, Alfred; McCalpin, Jermaine O.; Papian, Ara (septembrie 2014).
Reparations for the Armenian genocide. The report of the Armenian genocide reparations study group
(pdf)
(în engleză)
. Accesat în
20 martie 2015
Guinet, Cyril (
5 februarie 2019
).
„La Turquie glorifie toujours l'esprit de conquête”
Turcia încă mai glorifică spiritul de cuceritor
Geo.fr
(în franceză)
. Accesat în
4 iunie 2019
R.P. Materne Muré (
30 octombrie 1920
).
„Témoignage d'un Père Franciscain, le R.P. Materne Muré”
(în franceză). armenweb.org
. Accesat în
20 martie 2015
On dit que seulement le matin du 11 février les chrétiens y réfugiés s'aperçurent du départ et alors une foule de 2,000 personnes se lança dans les rues pour rejoindre ceux qui déjà étaient en route avec moi. Ce sont les 2,000 dont les Etudes (page 577) parlent et qui furent presque tous massacrés, non par les bandes turques qu'ils rencontrèrent en route mais par les habitants turcs de Marache, qui coururent après eux en les tuant à coups de haches et de couteaux, quelques-uns même eurent la tête sciée. Les survivants, deux ou trois personnes, parmi lesquelles était M. Serop Kharlakian, nous rejoignirent le même jour et ce dernier me raconta ces particularités navrantes.
Kévorkian, Raymond (
1999
).
Revue d'histoire arménienne contemporaine
. Paris.
ISSN
1259-4873
. Accesat în
20 martie 2015
Hans-Lukas Kieser (iulie 1993).
„Les Kurdes alévis face au nationalisme turc kémaliste”
hist.net
(în franceză). Arhivat din
original
la
29 august 2011
. Accesat în
26 februarie 2017
„On history and actual problems of Armenians of Dersim”
(în engleză). noravank.am.
30 septembrie 2010
. Accesat în
26 februarie 2017
Erwan Kerivel (
2013
).
Fils du Soleil, Arméniens et Alévis du Dersim
(în franceză). Editions Sigest.
ISBN
978-2917329610
. Arhivat din
original
la
27 februarie 2017
. Accesat în
28 ianuarie 2019
„Les Arméniens cachés de Turquie en quête d'identité”
(în franceză). france24.com.
20 aprilie 2015
. Accesat în
26 februarie 2017
„Soixantenaire de la convention de New-York du 28 septembre 1954 relative au statut des apatrides”
(PDF)
(în franceză).
OFPRA
⁠(
2014
. Arhivat din
original
(pdf)
la
22 martie 2015
. Accesat în
20 martie 2015
Ariane Bonzon (
24 aprilie 2012
).
„Les «Arméniens cachés», secret de famille, secret d'Etat”
«Armenii ascunși», secret de familie, secret de stat
(în franceză)
. Accesat în
19 aprilie 2015
Marc Semo (
10 aprilie 2015
).
„Turquie
: la renaissance des Arméniens cachés”
(în franceză)
. Accesat în
19 aprilie 2015
nefuncțională
Procès des Unionistes
: 1918-1920
, sur
1920
(accesat la
19 mars 2015
Keith Micallef (
19 aprilie 2012
).
„Turkey's EU Minister, Judge Giovanni Bonello And the Armenian Genocide - 'Claim about Malta Trials is nonsense
(în engleză). independent.com.mt
. Accesat în
20 martie 2015
Sait Çetinoğlu (iulie 2007).
„Révéler la vérité sur 1915 revient à décrypter les secrets de la fondation de la république de Turquie”
(în franceză). www.imprescriptible.fr
. Accesat în
20 martie 2015
Prefață de Jacques Derogy,
Opération Némésis
, Fayard, 3 septembrie 1996, 332
p.
Claude Mutafian (
2005
).
Le génocide des Arméniens: 90 ans après: 1915-2005
. Lyon: Conseil de coordination des organisations arméniennes de France.
(OCLC
123483189
disponibil on-line
).
Bozarslan, Hamit; Duclert, Vincent; Kévorkian, Raymond H. (
12 martie 2015
).
Comprendre le génocide des arméniens, 1915 à nos jours
(în franceză). Tallandier.
ISBN
9791021006751
. Accesat în
19 martie 2015
L'échec des Alliés et l'oubli des contemporains
Claude Mutafian,
1918. Échec turc en Arménie orientale
, Imprescriptible.fr,
2005
(accesat la
15 décembre 2009
Ter Minassian 1989
p.
68.
Jean-Varoujean Gureghian,
Le génocide des Arméniens
: résumé historique
, Imprescriptible.fr,
octobre 1999
(accesat la
15 décembre 2009
Ter Minassian 1989
p.
79.
Ter Minassian 1989
p.
81.
Anahide Ter Minassian,
1918-1920 — La République d'Arménie
, Bruxelles, éditions Complexe,
1989
réimpr.
2006), 323
p.
détail de l’édition
ISBN
2-8048-0092-X
lire en ligne
„Tratatul de la Sèvres”
www.imprescriptible.fr
10 august 1920
. Accesat în
20 martie 2015
en
Kapriel Serope Papazian, „Patriotism Perverted”, Boston, Baikar Press, 1934, p.
48-51
Ternon 1977
, paragraful 2 pagina 302.
Kemal 1929
p.
485.
Discours du Gazi Mustafa Kemal, président de la République de Turquie
Leipzig
: K. F. Koehler Verlag.
Hans-Lukas Kieser (
2004
).
„Macro et micro histoire autour de la Conférence sur le Proche-Orient tenue à Lausanne en 1922–23”
. hist.net. Arhivat din
original
la
3 martie 2016
. Accesat în
20 martie 2015
Ternon 2007
, p.
535.
„126 Holocaust Scholars affirm the incontestable fact of the Armenian Genocide and urge Western Democracies to officially reconize it”
(în engleză). Center for Holocaust & Genocide Studies, University of Minnesota.
9 iunie 2000
. Arhivat din
original
la
28 iunie 2010
. Accesat în
28 decembrie 2008
„Statement of the Institute on the Holocaust and Genocide”
(în engleză). Genocide Watch.
30 mai 2005
. Arhivat din
original
la
23 mai 2006
. Accesat în
28 decembrie 2008
„Action Alert, 15 iulie 2005”
(în engleză). Institute for the Study of Genocide. Arhivat din
original
la
30 decembrie 2008
. Accesat în
28 decembrie 2008
„Forums avec Pierre Vidal-Naquet”, în
Le Nouvel Observateur
, 24 ianuarie 2005
disponibil on-line
nefuncțională
(accesat la 2 aprilie 2008)]
Petiția „Libertate pentru istorie”, 12 decembrie 2005, în
Histoire de médias
disponibil on-line
Arhivat
în
9 martie 2016
, la
Wayback Machine
(accesat la 2 aprilie 2008)]
Vahakn Dadrian se exprima astfel în
Genocidul la lumină al mincinoșilor turci
: „Cred că singura și cea mai importantă caracteristică a genocidului armean, în special în comparație cu Holocaustul — și sper că vedeți o paralelă izbitor de evidentă — este aceasta: nu au fost organele obișnuite ale statului otoman, ci un partid, o organizație secretă, partidul Junilor Turci itihadiști care s-au făcut responsabili de genocidul armean de la început la sfârșit: concepțiem premeditare, hotărâre, organizare, punere în aplicare — totul a fost făcut în primul rând, dacă nu chiar exclusiv, de către oficialii aflati în poziții de încredere în partidul Ittihad Junii Turci, exact ca naziștii din Germania în timpul celui de al Doilea Război Mondial.
Dadrian 2001
, documente din arhivele turcești.
Vahakn Keşişyan
27 februarie 2015
).
„Did the Muslim Brotherhood burn 1915 documents?”
(în engleză). agos.com.tr
. Accesat în
22 martie 2015
International Association of Genocide Scholars, „Letter to Prime Minister Recep Tayyip Erdogan”,
13 iunie 2005
Scrisoare din partea International Association of Genocide Scholars
Adam Jones.
Genocide. A Comprehensive Introduction
(în engleză). p.
156.
Richard G. Hovannisian.
The Armenian Genocide. History, Politics, Ethics
(în engleză). p.
339.
Michael Gunter
2011
).
Armenian History and the Question of Genocide
(în engleză). Palgrave Macmillan. p.
58.
ISBN
9780230110595
Gunter 2011
, p.
59.
Bloxham 2005
, p.
215.
Gunter 2011
p.
76.
Bloxham 2005
, p.
232.
Perrier, Guillaume (
11 iunie 2013
).
„Sous le parc occupé d'Istanbul, un cimetière arménien”
Sub parcul ocupat din Istanbul, un cimitir armenesc
(în franceză). Le Monde.
„Un mémorial au génocide arménien fut même brièvement construit dans le cimetière, à la place de l'hôtel Divan. Le monument subsista de 1919 à 1922, avant d'être détruit à son tour.”
Richard G. Hovannisian (
2007
). [
Genocidul armean
, p. 332, pe
Google Books
The Armenian Genocide. Cultural and Ethical Legacies
Verificați valoarea
url=
ajutor
(în engleză). Transaction Publishers. p.
332.
ISBN
9781412806190
„Monument and Avenue of 24 April 1915 in Decines, France”
armenian-genocide.org
(în engleză).
Parametru necunoscut
extrait=
ignorat (
ajutor
Cathédrale apostolique arménienne des Saints Traducteurs de Marseille (
22 februarie 2013
).
„Communiqué de presse
: un monument contre la négation d'un génocide”
Comunicat de presă: un monument împotriva negării unui genocid
(PDF)
. armenews.com. Arhivat din
original
(pdf)
la
23 septembrie 2015
. Accesat în
2 septembrie 2016
en
Yair Auron,
The banality of indifference: Zionism & the Armenian genocide
, Transaction Publishers,
2000
ISBN
978-0-7658-0881-3
lire en ligne
p.
44
en
Lorne Shirinian,
Writing memory: the search for home in Armenian diaspora literature as cultural
, Kingston, Ontario, Blue Heron Press,
2000
ISBN
9780920266229
p.
86
Serge Kaganski,
The Cut
Arhivat
în
17 noiembrie 2015
, la
Wayback Machine
, sur
13 janvier 2015
(accesat la
21 mars 2015
en
Kory Grow,
Genocide and Kim Kardashian: The Bloody History Behind System of a Down's Tour
, sur
8 janvier 2015
(accesat la
21 mars 2015
AFP/Newsnet
23 aprilie 2015
).
„Génocide arménien: 1,5 million de victimes canonisées”
Le Matin
(în franceză). Arhivat din
original
la
10 septembrie 2015
. Accesat în
24 aprilie 2015
AFP
23 aprilie 2015
).
„L'Eglise arménienne a canonisé les victimes du génocide des Arméniens”
Le Monde
(în franceză)
. Accesat în
24 aprilie 2015
Fabien Hünenberger (
22 aprilie 2015
).
„Canonisation massive des victimes du génocide arménien”
(audio)
Juste Ciel
(în franceză). rts.ch
. Accesat în
24 aprilie 2015
Résolution du 18 juin 1987 sur une solution politique de la question arménienne
nefuncțională
Journal officiel
, C, 190, 20 juillet 1987,
p.
0119.
Kévorkian 2006
p.
898.
en
Dennis R. Papazian, «
"Misplaced Credulity:" Contemporary Turkish Attempts to Refute the Armenian Genocide
», dans
Armenian Review
45 (1992), révisé en 2001,
p.
185
lire en ligne
Arhivat
în
26 noiembrie 2006
, la
Wayback Machine
(page consultée le 17 juillet 2008)]
Sherif Bassiouni (interview),
Génocide et réparations
Arhivat
în
2 decembrie 2006
, la
Wayback Machine
31 mars 2008
ou encore
ce document
Arhivat
în
24 septembrie 2015
, la
Wayback Machine
à propos des réparations en droit international (le document traite principalement du cas du Rwanda).
en
Texte intégral du traité de Sèvres
(accesat la
31 mars 2008
Yves Ternon,
La Cause arménienne
, Paris, Seuil,
1983
ISBN
978-2-02-006455-2
p.
195
Taner Akçam, «
Le tabou du génocide arménien hante la société turque
»,
Le Monde diplomatique
2 juillet 2001 2008
lire en ligne
Ariane Bonzon,
Le génocide arménien, «G word» pour les Turcs
, sur
22 décembre 2011
(accesat la
18 mars 2015
«Dire aujourd’hui que ce qui s’est passé en 1915 est un génocide, c’est dire implicitement que la République s’est construite sur le plus grave des crimes contre l’humanité, que les auteurs de cette République turque sont génocidaires, donc que ses fondements sont viciés», analyse Robert Aydabirian.
Reporters sans frontières, «
L'entrée en vigueur du nouveau code pénal ajournée
», 31 mars 2005
lire en ligne
(page consultée le 2 avril 2008)]
Amnesty international (
23 mai 2005
).
„Turquie. Le gouvernement doit répondre aux préoccupations sur le nouveau code pénal”
(în franceză). Arhivat din
original
la
30 octombrie 2007
. Accesat în
2 aprilie 2008
Amnesty International (
22 mai 2005
).
„Turkey: Freedom of expression/torture/prisoners of conscience”
(în franceză). Arhivat din
original
la
27 iulie 2014
. Accesat în
28 ianuarie 2019
en
House of Commons Debates
, Hansard Volume, Session 2003-04, vol. 426, 8 novembre 2004
lire en ligne
(page consultée le 2 avril 2008)]
Amnesty International, «
Turquie.
Article «
Big Browser
En Turquie, une nouvelle génération moins hostile au terme de «
génocide
» arménien
sur le blog Lemonde.fr
Arhivat
în
7 septembrie 2016
, la
Wayback Machine
Ministerul Culturii și Turismului din Republica Turcia.
„Assertions arméniennes et vérité”
(în franceză).
Yves Ternon,
La Cause arménienne
, Seuil, Paris, 1983
ISBN: 978-2-02-006455-2
, p.
177-179
Jérôme Bastion (
15 aprilie 2005
).
„La Turquie propose une "commission-vérité" à l'Arménie”
. RFI. Arhivat din
original
la
20 aprilie 2008
. Accesat în
2 aprilie 2008
Ara Sarafian, «
Réexamen du "débat sur les archives ottomanes"
lire en ligne
nefuncțională
(page consultée le 2 avril 2008)]
Pour la première fois, la Turquie présente ses condoléances aux "petits-fils des Arméniens tués en 1915"
France TV info
, 23 aprilie 2014.
„Patrick Devedjian: «Une reconnaissance implicite du génocide»”
(în franceză). www.franceinter.fr.
23 aprilie 2014
. Accesat în
18 martie 2015
Parametru necunoscut
auteur=
ignorat (posibil,
author=
?) (
ajutor
Philippe Descamps (februarie 2020). „Fantômes arméniens, reconnaissance kurde”.
Manière de Voir
Marie Jégo.
„Des intellectuels turcs s'émeuvent d'une «montée du nationalisme»”
Le Monde
. Accesat în
2 aprilie 2008
Guillaume Perrier (
17 decembrie 2005
).
„Le procès de M. Pamuk divise le pouvoir turc”
Le Monde
. Accesat în
2 aprilie 2008
„Turquie - Le tribunal abandonne les poursuites contre le romancier Orhan Pamuk”
(în franceză).
amnestyinternational.be
23 ianuarie 2006
. Accesat în
27 iunie 2011
Sarah Rainsford (
24 ianuarie 2007
).
„Solidarity marks editor's funeral”
. BBC News
. Accesat în
2 aprilie 2008
Ritter
Sivaslian 2012
Gaïdz Minassian (
4 decembrie 2008
).
Un acte honteux. Le génocide arménien et la question de la responsabilité turque", de Taner Akçam”
Le Monde
ISSN
1950-6244
. Accesat în
9 mai 2018
„Site oficial al petiției
özür diliyorum
(în turcă)
. Accesat în
17 decembrie 2008
Pétition d’excuse vis-à-vis des Arméniens
: La guerre d’internet a débuté en Turquie
» dans
Les Nouvelles d'Arménie
, 19 decembrie 2008,
lire en ligne
nefuncțională
(page consultée le 23 décembre 2008)]
AFP (
13 ianuarie 2015
).
„Moins de 10% des Turcs pour la reconnaissance d'un génocide arménien”
(în franceză). lorientlejour.com
. Accesat în
18 martie 2015
Dadrian 1995
p.
165.
Ministère des affaires étrangères de la République d'Arménie,
Génocide
Arhivat
în
2 aprilie 2015
, la
Wayback Machine
, sur
mfa.am
(accesat la
23 martie 2015
Vicken Cheterian, «
Vers une normalisation des relations turco-arméniennes
Vicken Cheterian, «
Les ratés de la réconciliation turco-arménienne
»,
Le monde diplomatique
26 janvier 2012
lire en ligne
AFP, «
Erevan se retire du protocole de normalisation de ses relations avec Ankara
»,
L'Orient-Le jour
16 février 2015
lire en ligne
Centenaire du génocide arménien
: les provocations d'Erdogan
, sur
france24.com
11 février 2015
Raport în numele comisiei de legi constituționale, de legislație și administrație a Republicii pentru propunerea de legi (nr.
3030) a lui Didier Migaud și a mai multor colegi ai săi, completând legea nr.
2001-70 din 29 ianuarie 2001 relativ la recunoașterea Genocidului Armean din 1915, de Christophe Masse, deputat, 16 mai 2006, p.
disponibil online
(pagină accesată la 31 martie 2008)]
Claude Mutafian,
Le génocide des Arméniens, 90 ans après
, CCAF, 2005, „L'avalanche des reconnaissances du génocide”
accesibil online
(pagină accesată la 31 martie 2008)]
„US House of Representatives Joint Resolution 247”
(în engleză).
12 septembrie 1984
. Accesat în
31 martie 2008
nefuncțională
„Proposition de résolution relative au génocide des Arméniens de Turquie en 1915”,
Annales parlementaires
, Sénat, sesiunea 1996-97, 8 octombrie 1997
disponibil online
(accesat la 31 martie 2008)]; adoptată de Senat la 26 martie 1998:
Annales parlementaires
, Senat, sesiunea 1997-98, 26 martie 1998
disponibil online
(accesat la 31 martie 2008)].
Assemblée nationale,
Archives de la XI
législature
, „Génocide arménien”, 30 ianuarie
disponibil online
(accesat la 31 martie 2008)].
Swissinfo, „Le Conseil national reconnaît le génocide arménien”, 16 decembrie 2003
disponibil online
Arhivat
în
3 mai 2021
, la
Wayback Machine
(accesat la 31 martie 2008)]
Association Suisse-Arménie, „Reconnaissance du génocides des Arméniens”
disponibil online
nefuncțională
arhivă
(accesat la 2 mai 2011)].
Camera dei Deputati (
17 noiembrie 2000
).
„Risoluzioni”
(în italiană)
. Accesat în
23 martie 2009
Loi proclamant le Jour commémoratif du génocide arménien
(L.R.Q. c. J-0.2)
disponibil online
Seimas de la République de Lituanie (
15 decembrie 2009
).
„Rezoliucija dėl armėnų tautos genocido pripažinimo”
(în lituaniană)
. Accesat în
23 martie 2009
Asamblea Nacional (
14 iulie 2005
).
„Sesión ordinaria des día jueves 14 de julio de 2005”
(în spaniolă)
. Accesat în
23 martie 2009
Senado (
5 iunie 2007
).
„Senado pide al gobierno que adhiera al reconocimiento de que en Armenia se cometió genocidio durante el imperio otomano”
(în spaniolă)
. Accesat în
23 martie 2007
nefuncțională
Senado Federal (
2 iunie 2015
).
„Senado aprova voto de solidariedade ao povo armênio no centenário de genocídio”
(în portugheză)
. Accesat în
29 mai 2016
Cámara de Senadores (
29 octombrie 2015
).
„Resultados de la sesión ordinaria”
(în spaniolă)
. Accesat în
29 mai 2016
nefuncțională
Chambre des Députés.
„Résolution de M. Laurent Mosar relative à la reconnaissance du génocide de l'Empire ottoman contre la nation arménienne”
(în franceză)
. Accesat în
29 mai 2016
UN Sub-commission on prevention of discrimination and protection of minorities
, sesiunea 38, E/CN.4/Sub.2/1985/6, 2 iulie 1985 Online la
accesat la 31 martie 2008.
„Le Grand Rabbin d'Israël reconnaît le génocide arménien”, după
Yediyot Aharonot
, 24 noiembrie 2005. Disponibil
online (accesat la 31 martie 2008)
Arhivat
în
28 septembrie 2007
, la
Wayback Machine
Papa Francisc
12 aprilie 2015
).
„Aujourd'hui, un "génocide causé par l'indifférence générale et collective
zenit.org
(în franceză)
. Accesat în
12 aprilie 2015
„San Gregorio di Narek Dottore della Chiesa Universale”
press.vatican.va
(în italiană).
21 februarie 2015
. Accesat în
23 februarie 2015
Bibliografie
modificare
modificare sursă
Cărți istorice și mărturii
modificare
modificare sursă
Alexandre Adossidès (
1910
).
Arméniens et Jeunes-Turcs, les massacres de Cilicie
. Paris: PY Stock.
Annick Asso (
2005
).
Le cantique des larmes
. Paris: La Table Ronde.
ISBN
978-2710327769
Grigoris Balakian
⁠(
2002
).
Le Golgotha arménien, mémoires du père Balakian
. Paris: Le cercle des écrits caucasiens.
ISBN
978-2913564084
Krikor Balakian (
2004
).
Le Golgotha arménien, mémoires du père Balakian
. Paris: Le cercle des écrits caucasiens.
ISBN
978-2-913564138
Henry Barby (
2004
).
Au pays de l'épouvante - L'Arménie martyre
. Paris: Le cercle des écrits caucasiens.
ISBN
978-2913564138
Victor Bérard
⁠(
2005
).
La Politique du Sultan - Les massacres des Arméniens
. Les Marches du Temps. Paris: Le Félin.
ISBN
978-2866455910
Archavir Chiragian (
2006
).
La Dette de sang. Un Arménien traque les responsables du génocide
. Bruxelles: Complexe.
ISBN
978-2870271339
Der Eghiayan, Zaven
2002
).
My Patriarchal Memoirs [Patriarkʻakan hushers]
. Barrington, Rhode Island: Mayreni.
ISBN
978-1931834056
Emile Doumergue
⁠(
2007
).
L'Arménie, les massacres et la question d'Orient
. Paris: Le cercle des écrits caucasiens.
ISBN
978-2913564206
Anatole France
Discours ținut la Sorbona, cu ocazia meetingului „Hommage à l’Arménie” din 9 aprilie 1916
în
Collectif (
1973
).
Trente ans de vie sociale
. Paris:
Émile-Paul Frères
⁠(
Adams Gibbon (
1915
).
Les Derniers Massacres d'Arménie
. Paris: Payot.
Johannes Lepsius
⁠(
1919
).
Rapport secret sur les massacres d'Arménie
. Paris: Payot.
Henry Morgenthau
1919
).
Mémoires de l'ambassadeur Morgenthau
. Paris: Payot.
Jean Naslian (
1951
).
Les mémoires de
Format:Mgr
Jean Naslian
. Beyrouth: Imp. Mekhitariste.
René Pinon
⁠(
1916
).
La suppression des Arméniens
. Paris: Perrin.
Harry Stuermer (
1917
).
Deux ans de guerre à Constantinople
. Paris: Payot.
Arnold Joseph Toynbee
2004
).
Le Massacre des Arméniens
: 1915-1916
. Paris: Payot.
ISBN
978-2228898720
Armin Wegner (
1919
).
Lettre au président Wilson
. Paris: Payot.
ISBN
978-2228898720
Cărți de istorie și monografii
modificare
modificare sursă
Taner Akçam
2004
).
De l'Empire à la République
. Paris: L'Aventurine.
ISBN
978-2841901364
Taner Akçam (
2008
).
Un acte honteux. Le génocide arménien et la question de la responsabilité turque
. Paris: Denoël.
ISBN
978-2207259634
Janine Altounian
⁠(
(dir.); Vahram Altounian (
2009
).
Mémoires du génocide arménien — Héritage traumatique et travail analytique
. Paris: PUF.
ISBN
978-2130573272
Aram Antonian (
2013
).
Constantinople, 24 avril 1915
. Paris: Le Cercle d'écrits caucasiens.
Donald Bloxham
⁠(
2005
).
The Great Game of Genocide: Imperialism, Nationalism, and the Destruction of the Ottoman Armenians
(în engleză). Oxford University Press.
ISBN
978-0-19-150044-2
Bernard Bruneteau
⁠(
2004
).
Le siècle des génocides
. Paris: Armand Colin.
ISBN
978-2200264031
Jean-Marie Carzou (
1975
).
Un Génocide exemplaire
. Paris: Flammarion.
ISBN
978-2702137185
Gérard Chaliand
⁠(
Yves Ternon
⁠(
2006
).
1915, Le génocide des Arméniens
. Complexe.
ISBN
978-2804801021
Vahakn Dadrian
⁠(
1996
).
Histoire du génocide arménien
. Paris: Stock.
ISBN
978-2234045484
Gérard Dédéyan
⁠(
(coordonator); Ternon, Yves (
2007
). „Le Génocide de 1915-1916 et la fin de l'Empire ottoman (1914-1923)”.
Histoire du peuple arménien
. Toulouse: Éd. Privat.
ISBN
978-2-7089-6874-5
. Prima ediție în 1982, retipărită în 2007, 991 de pagini
Pierre Dufour (
2002
).
Hayastan 1889-1925 - Les enfants d'Arménie dans la tourmente
. Lavauzelle-Panazol.
ISBN
978-2702505342
Raymond Kévorkian
⁠(
; Paul B. Paboudjian (
1992
).
Les Arméniens dans l'Empire ottoman à la veille du génocide
. Éd. d'Art et d'Histoire.
ISBN
978-2906755093
Raymond Haroutioun Kévorkian (
2006
).
Le Génocide des Arméniens
. Paris: Odile Jacob.
ISBN
978-2738118301
Laurence Ritter; Max Sivaslian (
2012
).
Les Restes de l'épée. Les Arméniens cachés et islamisés de Turquie
. Thaddée.
ISBN
978-2919131044
Ternon, Yves (
1989
).
Enquête sur la négation d'un génocide
. Marseille: Éditions Parenthèses.
ISBN
978-2863640524
LCCN
90111181
. 229 de pagini.
Ternon, Yves (
1977
).
Les Arméniens. Histoire d'un génocide
. Paris: Seuil.
ISBN
978-2-02-025685-8
Yves Ternon (
1998
).
Du négationnisme. Mémoire et tabou
. Paris: Desclée de Brouwer.
ISBN
978-2220046464
Yves Ternon (
1995
).
L’État criminel
. Paris: Le Seuil.
ISBN
978-2020172844
Yves Ternon (
2001
).
L’innocence des victimes. Au siècle des génocides
. Paris.
ISBN
978-2220049502
Yves Ternon (
2005
).
Empire ottoman, le déclin, la chute, l'effacement
. Paris: Le Félin.
ISBN
978-2866454258
Yves Ternon (
2006
).
Éclats de voix
. Paris: Le Félin.
ISBN
978-2866456351
Tribunal Permanent des peuples [collectif] (
1984
).
Le Crime de silence
. Paris: Flammarion.
ISBN
978-2080811424
Laurence Ritter (
2006
).
La longue marche des Arméniens
: Histoire et devenir d'une diaspora
. Le monde comme il va. Robert Laffont.
ISBN
978-2221106815
Laurence Ritter; Max Sivaslian (
2012
).
Les restes de l'épée
: Les arméniens cachés et islamisés de Turquie
. Editions Thaddée.
ISBN
978-2919131044
Claire Mouradian
⁠(
; Anouche Kunth (
2010
).
Les Arméniens en France, du chaos à la reconnaissance
. Exils. Paris: éditions de l'attribut.
ISBN
978-2916002187
Hamit Bozarslan;
Raymond Kévorkian
⁠(
Vincent Duclert
⁠(
2015
).
Comprendre le génocide des arméniens, 1915 à nos jours
. Paris: Tallandier.
ISBN
979-1021006751
Annette Becker
⁠(
; Hamit Bozarslan;
Vincent Duclert
⁠(
2015
).
Le génocide des Arméniens - Un siècle de recherche 1915-2015
. Hors collection. Paris: Armand Colin.
ISBN
978-2200294427
Laure Marchand; Guillaume Perrier;
Taner Akçam
2013
).
La Turquie et le fantôme arménien
: Sur les traces du génocide
. COÉDITION SOLIN. Coédition Actes Sud.
ISBN
978-2330017873
Articole
modificare
modificare sursă
Număr special al
Revue d'histoire de la Shoah
⁠(
, 202, martie 2015
Amintirea armenilor, 1915-2015 Centenarul unui genocid
„Le tabou du génocide arménien hante la société turque”
Le Monde diplomatique
2001
„1915 et les fables turques”
Le Monde diplomatique
2001
„En finir avec le tabou de la question arménienne”
L'Express
2000
„L'interprétation de 1915 en Turquie”
Chronos
2002
„Penser et connaître le génocide”
Nouvelles d'Arménie Magazine
(54),
2000
„Documents des archives ottomanes”
Le livre noir de l'humanité, encyclopédie des génocides
2001
„Roman, histoire et mémoire
: Un épisode méconnu du génocide arménien
: la résistance du Musa Dagh”
Guerres mondiales et conflits contemporains
(2-3),
2001
„Qui se souvient encore du génocide arménien
?”,
Enjeux internationaux
(5),
2004
„La Réception du génocide arménien dans la littérature juive (
The Armenian Genocide and the Shoah
)”
Chronos
2002
„Les massacres de 1915-1916”
Larousse mensuel illustré
(113),
1916
„Les faits les plus horribles de l'Histoire”
Red Cross Magazine
1918
„Ailleurs, hier, autrement
: connaissance et reconnaissance du génocide des Arméniens”,
Revue d'histoire de la Shoah
(177-178),
2003
Telefilm-documentar
modificare
modificare sursă
Aghet
: 1915 genocidul armean
Legături externe
modificare
modificare sursă
Vedere din satelit
a memorialului genocidului din
Erevan
pe
WikiMapia
Documente din anii 1920 și fotografii de la Zeitun,
Maraş
, Adana, Bozanti (2006)
Arhivat
în
23 februarie 2017
, la
Wayback Machine
pe site-ul Campaniei din Cilicia.
Genocidul armean, originile și desfășurarea
Video-reportaj  pe memoria genocidului, filmat în martie 2007, în parteneriat cu Institutul Național al Audiovizualului (INA)
Arhivat
în
12 noiembrie 2008
, la
Wayback Machine
Imprescriptibil: documentar despre genocidul armean
Site-ul Muzeului-Institut al Genocidului Armean
Adus de la
Categorie
Genocidul Armean
Categorii ascunse:
Articole cu surse în limba franceză (fr)
Pagini ce folosesc citări cu dată a accesării dar fără URL
Articole cu surse în limba turcă (tr)
Webarchive template wayback links
Articole cu surse în limba engleză (en)
Erori CS1: legături externe
Pagini cu citări ce folosesc parametri necunoscuți
Articole cu surse în limba germană (de)
Pagini cu legături externe nefuncționale
Pages with URL errors
Articole cu surse în limba italiană (it)
Articole cu surse în limba lituaniană (lt)
Articole cu surse în limba spaniolă (es)
Articole cu surse în limba portugheză (pt)
Pagini cu note flexibile de dimensiune diferită
Genocidul armean
Adăugare subiect